După ce Michael Jackson a deschis porţile venind să cânte în România în 1992, multe nume mari în muzica internaţională şi-au croit drum spre Bucureşti. Rând pe rând au venit aici Depeche Mode, Sting, Rolling Stones, Metallica precum şi mulţi alţii. Poate nu pare un lucru deosebit pentru cineva născut într-o ţară democratică (şi asta include România de după 1990 🙂 ) dar pentru mine care am crescut în comunism e ca un vis împlinit. Îmi amintesc de vremea liceului când ne adunam la un prieten care avea video şi ne uitam la casete copiate la a şaptea mână cu concertele marilor trupe ale momentului şi mă gândeam cum ar fi să fi prezent la un asemenea concert. Probabil din cauza acestei nostalgii mă duc la concerte mari de câte ori am ocazia. Cu toate astea mă hotărâsem să nu merg la Madonna fiindcă nu mă dau în vânt după muzica ei şi pentru că mi se păreau scumpe biletele. Până la urmă am luat bilete … din greşeală (confuzia a fost între ROL şi RON, asta ca să puteţi râde de mine până la capăt).
Pentru că locul în care se petrec de obicei asemenea evenimente, mă refer la Stadionul Naţional, este închis pentru renovare, Madonna a cântat în faţa a 60000 de oameni pe o scenă ridicată special pentru acest eveniment în Parcul Izvor. E cumva ironic că evenimentul s-a petrecut aşa de aproape de Casa Poporului, pardon, de Palatul Parlamentului. A fost un concert bun, dar nu unul nemaipomenit. Am observat că în general în concertele pop muzica nu deţine un loc special ci împarte scena cu jocurile de lumini, cu coreografia şi dansurile, cu costumele. Momentul care a primit cele mai multe aplauze a fost cel în memoria lui Michael Jackson iar cele mai multe fluierături s-au auzit atunci când cântareaţa a vorbit despre discriminarea ţiganilor şi a homosexualilor în Europa de Est. Un concert interesant, dar ceva a lipsit, aceea “magie” care să seducă spectatorii.
Îmi cer scuze pentru calitatea pozei de azi. Numai aparatele de fotografiat mici erau permise, aşa că a trebuit să-mi las acasă aparatul cu care fac de obicei poze.