Continuând plimbarea nocturnă pe Calea Victoriei, ajungem la numărul 40 unde se găseşte o piaţă mică cu o fântână, iar în fundal, pe latura paralelă cu Calea Victoriei, frumoasa clădire a Teatrului Odeon. Am citit o grămadă despre istoria teatrului înainte de a scrie textul de azi şi am aflat despre clădire şi terenul aferent că a avut o grămadă de propietari şi a fost folosită în diverse scopuri. Dar în cele din urmă am decis să las deoparte toate aceste detalii. E vineri, aşadar e timpul pentru distacţie şi nu pentru o lecţie de istorie. Aşa că o să mă mulţumesc să zic doar că teatrul în forma lui actuală a fost construit in 1911 şi că Odeon este cea elegantă sală de teatru din Bucureşti. Statuia îl reprezintă pe Kemal Ataturk, fondatorul Republicii Turce şi primul ei preşedinte.
În general oamenii obişnuiţi urăsc corupţia, din motive evidente, dar mai sunt şi excepţii. Una dintre ele ar fi persoana care a desenat pe un zid de pe Str. Doamnei “Iubesc corupţia” . Poate lucrează la guvern? 🙂 Sper din toată inima că mesajul are o tentă sarcastică.
…dublezi valoarea unui Trabant?
Răspuns: Îi faci plinul!
Întrebare: De câţi muncitori ai nevoie să construieşti un Trabant?
Răspuns: De doi: unul decupează, celălalt lipeşte.
Întrebare: De ce au unele Trabanturi ‘dezaburizator’ pe geamul din spate?
Răspuns: Pentru ca cel care împinge să se încălzească la mâini.
Trabantul …acest exemplu măiastru de inginerie est-germană 🙂 Versiunea estică de Volkswagen, ţinta tuturor bancurilor, cel mai răspândit automobil din Germania de Est, exportat cu precădere în ţările blocului sovietic. Pe vremuri, adică prin anii 80, întâlneai o grămadă de Trabanturi prin Bucureşti dar acum trec săptămâni până văd unul. E o specie pe cale de dispariţie. Cred că singurii oameni care încă deţin un Trabant în Bucureşti sunt fanii, entuziaştii, nostalgicii, cei care vor să arate altfel. Cu noile legi anti-poluare, îmi închipui că propietarii plătesc o mică avere ca să înregistreze un Trabant în circulaţie. Cred că în Romania au devenit mai mult obiecte de colecţie. Întotdeauna am fost de părere că arată drăguţ dar n-am avut niciodată ocazia să conduc sau să fiu pasageră într-un Trabant. Se pare însă că Trabantul va renaşte în curând, într-o nouă formă: aceea de maşină electrică. Mai multe informaţii pe tema asta puteţi afla dând click aici.
Altă fotografie (una mai patriotică) cu mausoleul din Parcul Carol.
Ce face un bucureştean într-o duminică însorită? Mulţi dintre ei ies în parc să zacă la umbră pe micile bănci de lemn, să discute cu prietenii, să joace volei sau fotbal, să se plimbe ţinându-se de mână cu alesul sau aleasa inimii, să se joace cu alţi copii (dacă vorbim despre micii bucureşteni), să asculte la conversaţiile vecinilor de bancă, să chibiţeze la şahişti, să se dea cu barca, să se uite la cum e îmbrăcată lumea, să bea o bere dacă e vreo terasă prin preajmă (aproape întotdeauna e o terasă prin preajmă), să facă poze (aşa ca mine), să meargă pe patine cu rotile sau cu bicicleta, să alerge, să plimbe câinele (dacă are voie cu câine în parc, că mai nou nu mai e voie prin multe parcuri), să dea de mâncare la gâşte sau lebede sau raţe, să miroasă florile etc. În fotografia de azi putem vedea aleea centrală din Parcul Carol, într-o zi de duminică. Şi ca o primă, pe lângă verdeaţă şi oameni, mai apare în poză şi o mostră perfectă de arhitectură comunistă: mausoleul care pe vremea comuniştilor era cunoscut sub numele de … ţineţi-vă respiraţia … “Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism”. Gata, puteţi respira. A fost construit in 1963 şi până în 1991 a adăpostit cripte cu rămăşiţele pământeşti ale mai multor lideri comunişti (printre care Gheorghe-Gheorghiu Dej şi Petru Groza). Din 1991 comuniştii au fost mutaţi în alte cimitire şi în locul lor au fost aduse osemintele ostaşilor căzuţi în primul război mondial iar mausoleul a fost închinat soldatului necunoscut. În faţa mausoleului e un mic monument, flancat de soldaţi, cu o flacără care arde în cinstea eroului necunoscut.
Bucureştiul nu e un oraş foarte colorat, majoritatea clădirilor fiind vopsite sobru în diferite nuanţe de gri, alb sau cel mult un galben pal. Dar se pare că s-a găsit cineva care să remedieze situaţia: clădirea din imagine din Piaţa 11 iunie. Cu coloritul ei nebun şi arhitectura ciudată ai senzaţia că în piaţă a aterizat un extraterestru. Eram curioasă să aflu mai multe despre clădire, cine e arhitectul, în ce scop va fi folosită etc, dar clădirea pare să fie încă în construcţie şi n-am găsit pe nimeni de la care să pot afla informaţii.
Am găsit graffiti-ul ăsta pe Lipscani, în Centrul Vechi. Cred că a fost făcut mai demult, înainte de moartea artistului pe 25 iunie dar acum poate fi privit ca un mic omagiu adus cântăreţului care a concertat la Bucureşti de 2 ori, în 1992 în faţa a 70.000 oameni şi din nou în 1996. El a fost primul mare nume care a venit în concert la Bucureşti şi îmi aduc aminte şi acum de isteria creată la venirea lui.
Pe una dintre laturile Pieţii Revoluţiei, pe colţ cu strada Dem Dobrescu, se află una dintre cele mai ciudate construcţii din Bucureşti. E fosta clădire a Direcţiei V Securitate şi actualul sediu al Uniunii Arhitecţilor din România. Partea de jos a clădirii este alcătuită din zidurile exterioare ale vechii case (care datează din 1890) în care îşi avea sediul Securitatea şi care a fost distrusă la Revoluţia din 1989. În 2003, Uniunea Arhitecţilor din România, a ridicat o clădire modernă, de sticlă, peste zidurile vechii clădiri, după un proiect al arhitecţilor Zeno Bogdănescu şi Dan Marin. Clădirea, ca orice proiect de acest gen, a stârnit controverse şi căutând pe web am găsit multe forumuri unde era numită “hidoasă”, “oribilă” etc., opinia fiind că dacă Uniunea Arhitecţilor îşi are sediul într-o clădire atât de urâtă nu e de mirare că exemplele de arhitectură contemporană din Bucureşti sunt cum sunt. Sincer, opinia mea este că atitudinea negativiştilor e un pic nedreaptă, fiindcă în cazul de faţă nu au existat alternative. Fosta clădire era prea avariată şi în condiţiile date s-ar fi ajuns la demolarea ei, în locul respectiv urmând să apară oricum o clădire de sticlă similară cu partea de sus a clădirii actuale. Soluţia aleasă are meritul că te face să te gândeşti la trecutul clădirii, la ce s-a petrecut acolo. Deşi nu pot spune cu mâna pe inimă că îmi place la nebunie noua clădire, mi se pare o alegere cu oarece imaginaţie.
A venit vremea pentru încă o poză cu o clădire frumoasă. Fostul Palat Regal aflat pe Calea Victoriei în colţul de nord-vest al Pieţii Revoluţiei, a fost construit în jurul anului 1815 de prinţul Dinicu Golescu. Clădirea a fost remodelată în 1882-1885 după planurile arhitectului francez Paul Gottereau şi reconstruită din nou în 1930-1938 după ce fusese distrusă de un incendiu în 1926. Din 1948 palatul a devenit sediul Muzeului Naţional de Artă a României (MNAR) şi adăposteşte o largă colecţie de artă românească şi europeană din secolele al 15lea până în secolul al 20lea. Clădirea a fost avariată în timpul Revoluţiei şi a fost închisă pentru renovare vreme de câţiva ani după 1989.
O plimbare pe străzile din centru îţi poate scoate în cale multe graffiti, mai ales în Centrul Vechi. Am început să le observ acum vreo 3 ani şi de atunci le văd peste tot (după cum am dovedit-o şi cu fotografia de ieri, sunt cu ochii tot pe pereţi, ca să zic aşa). Multe dintre ele sunt pline de culoare şi înveselesc clădirile mohorâte pe care şi-au găsit adăpost. Pe cel din fotografie l-am găsit la Cărtureşti, pe Magheru, în stânga intrarii în librărie. N-am idee cine e artistul şi încă mă chinui să descifrez mesajul pe care vrea să-l transmită. Păcat că parte din desen e acoperită de lucrările de renovare la faţada librăriei.