English version
Unul dintre lucrurile plăcute legate de acest blog – pe lângă scuza de a bate Bucureştiul făcând poze – e munca de documentare pe care o fac înainte de a scrie despre un subiect. În felul ăsta aflu o grămadă de lucruri interesante despre istoria Bucureştiului, fapte despre care n-am avut idee că s-au întâmplat. Am început să-mi cumpăr şi să citesc cărţi despre istoria Bucureştiului acum câţiva ani dar zilnic citesc despre câte ceva ce n-am avut habar; bănuiesc că e normal pentru un oraş aşa de mare ca Bucureştiul şi cu o istorie de 550 de ani. Ca să dau un exemplu, cine ar fi crezut ca un monument care arată aşa de inofensiv ca cel din fotografia de azi poate avea o istorie interesantă?
Monumentul indică Kilometrul Zero al României, locul de unde sunt măsurate distanţele din Bucureşti către alte locuri din Romănia. Multe ţări au noţiunea de “kilometru zero” şi în general locul este marcat fie printr-o inscripţie, fie printr-un monument. În Bucureşti kilometrul zero este localizat în centrul oraşului, în faţa Bisericii Sf. Gheorghe Nou. Iar povestea monumentului este următoarea. La începutul anului 1937 municipalitatea capitalei a hotărât instalarea în acest loc a unui monument numit “Piatra Militară”. Monumentul urma să fie gata de inaugurare la 9 mai 1937 ceea ce nu s-a întâmplat, mai mult, inaugurarea a avut loc 61 de ani mai târziu, în 1998. Monumentul urma să fie alcătuit dintr-un bazin circular cu o roză a vânturilor având între raze numele şi stemele provinciilor României. În mijlocul acestui ansamblu, cocoţată pe o sferă urma să fie amplasată o statuie reprezentându-l pe Sfântul Gheorghe omorând balaurul. Deşi iniţial Patriarhia României şi-a dat acceptul, ulterior a revenit asupra hotărârii şi s-a opus realizării monumentului invocând ca motiv a doua poruncă “Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul”. Sculptorul, Constantin Baraschi, a propus ca în locul lui Sfântul Gheorghe să se înalţe statuia lui – n-aş fi ghicit într-o sută de ani – Făt Frumos (!!) omorând un balaur. Monumentul n-a fost acceptat nici în această formă şi până să se mai ia vreo decizie a început războiul. Cum după sfârşitul războiului stemele şi numele Basarabiei şi Bucovinei nu mai puteau apărea pe monument (nu cred că trebuie să mai explic de ce), sfera a fost demontată şi bazinul circular a fost acoperit cu pământ, proiectul fiind reluat abia după 1990. Bazinul şi roza vânturilor au fost restaurate iar în centrul monumentului se află doar sfera metalică cu zodiac; de data asta balaurul a fost lăsat să scape. Monumentul a fost inaugurat la 9 iunie 1998. Pe monument apar şi numele şi stemele Bucovinei şi Basarabiei chiar daca azi cele două provincii nu mai fac parte din România. La fel, printre oraşele gravate pe bazinul de piatră se numără şi Chişinău, Orhei, Tighina, care sunt azi parte din Republica Moldova, precum şi Silistra şi Dobrich din Bulgaria, care au făcut parte din România Mare din 1913 până în 1940.
Aceasta s-ar putea să fie cea mai lungă postare pe care am scris-o până acum. Dar povestea mi s-a părut interesantă, aşa că am hotărât că merită spusă. Sper ca cineva să aibă răbdarea şi mai ales timpul s-o citească. Aş vrea de asemenea, pentru că aşa se cade, să menţionez şi sursa poveştii de azi. Am citit-o într-o carte extraordinară, “Bucureştii în date şi întâmplări” de Radu Olteanu, apărută la editura Paideia în 2002.
