Am locuit pentru câţiva ani în afara României şi vorbind cu prietenii de diverse naţionalităţi am aflat ca una din impresiile destul de răspândite legate de bucătăria est europeană este că est europenii adaugă smântână la toate felurile de mâncare. Trebuie să recunosc că e o impresie parţial corectă, prin urmare, nedorind să dezamăgesc, am decis ca în fotografia de azi să apară una dintre mâncărurile mele preferate care …se serveşte cu smântână.
Opera Naţională este locul unde se pot vedea spectacole de operă şi balet în Bucureşti. Stagiunea ţine din octombrie până în iunie iar biletele sunt foarte ieftine, o mică mică parte din cât au costat biletele pentru concertul Madonnei 🙂 În general piesele din repertoriu sunt cele clasice. Datorită lipsei de fonduri decorurile nu sunt foarte impresionante, dar cu toate astea, spectacolele sunt calitativ bune. Clădirea a fost construită în anii 1952-1953 după un proiect al unui grup de arhitecţi condus de Octav Doicescu. Stilul artistic acceptat de regimul comunist la acel moment era realismul socialist, mişcarea artistică oficială iniţiată de Uniunea Sovietică. Realismul socialist impune o revenire artificială la clasic şi o îndepărtare de la tendinţele moderniste ale zilei, motiv pentru care clădirea Operei este proiectată în stil neoclasic. Un bun exemplu de influenţă realism socialistă poate fi observat pe faţadă şi anume în basoreliefurile de inspiraţie sovietică. Interiorul clădirii a fost realizat în tradiţia operelor italieneşti de secol XVIII, cu un parter central şi trei etaje. Are o capacitate de 1200 de locuri. Inaugurarea clădirii a avut loc la 9 ianuarie 1954 cu opera “Dama de pică” de Ceaikovski urmată a doua zi de spectacolul de balet “Coppelia”.
Multe dintre blogurile pe care le urmăresc, mă refer aici la blogurile înrudite cu al meu, care publică zilnic câte o fotografie dintr-un anumit loc sau oraş, au avut zilele acestea câte o postare intitulată “S-a sfârşit vara”. Sunt bloguri dedicate unor locuri aflate ca şi Bucureştiul în emisfera nordică, acea jumătate de planetă aflată la nord de Ecuator. După două zile de ploaie şi o scădere de temperatură care m-a făcut să-mi scot pulovărul din dulap şi să-mi pun sandalele la păstrare, e timpul să scriu şi eu la rândul meu postarea cu tema “vara s-a terminat”. Deşi prognoza meteo pentru Bucureşti prezice o încălzire în următoarele zile (dar în continuare e foarte probabil să plouă) a venit vremea să tastez cu tristeţe cuvintele “A venit toamna (…acoperă-mi inima cu ceva)”. De acum şi până la sfârşitul lui martie va fi sărbătoare de câte ori vom vedea soarele pe cer. Copii încep şcoala săptămâna viitoare iar în curând gripele vor face ravagii (nu prea mari sper) printre bucureşteni. Terasele de vară se vor închide în câteva zile şi cu totii vom începe să petrecem din ce în ce mai mult timp în casă. Partea bună e că sărbătorile de iarnă se aproprie cu paşi repezi.
Uneori văd câte un graffiti ca cel din fotografia de azi şi mă întreb, cum a reuşit autorul să-l deseneze acolo? A atârnat de frânghii ca un alpinist până a terminat de desenat? A avut schele? Sau există vreo soluţie banală care-mi scapă mie?
Clădirea din fotografie, aflată pe Calea Griviţei, părea să fie în renovare când am trecut pe lângă ea duminica trecută. Majoritatea oamenilor ar fi ales să pună nişte ziare vechi în geamuri dar cineva cu suflet de artist a ales să lipească bucăţi de hârtie colorată A4, creând un efect foarte frumos.
Arta străzii critică arta oficială 🙂 Graffiti-ul din fotografia de azi se referă la monumentul din poza de ieri. L-am găsit în două locuri în apropiere de Piaţa Revoluţiei, unde este amplasată “ţeapa”. După cum se poate vedea, “i”-ul din “erorilor” are forma uşor de recunoscut a monumentului.
Nici un bucureştean (cu excepţia artistului care l-a creat) nu pare să aprecieze monumentul din fotografia de azi, amplasat în Piaţa Revoluţiei în 2005. Deşi titlul oficial al monumentului este “Memorialul Renaşterii Glorie Eternă Eroilor şi Revoluţiei Române din Decembrie 1989” cetăţenii Bucureştiului se distrează inventând nume precum “cartoful pe băţ” sau “cartoful tras în ţeapă” (cele mai des auzite de mine), “gogoaşa pe băţ”, “ţeapa cu chiftea în vărf”, “friptura la proţap”, “măslina în scobitoare”, “creieru’ tras în ţeapă” etc. Se pare că designul modern al monumentului nu e deloc pe gustul locuitorilor capitalei. “Ţeapa” a devenit atât de controversată, încât anul trecut unii dintre candidaţii la postul de primar general al Bucureştiului au declarat că în cazul în care vor câştiga alegerile vor demola monumentul.
Am promis ieri că voi continua povestea cablurilor aeriene din Bucureşti drept care fotografia de astăzi e a unui stălp de pe bulevardul Magheru. N-am ales un exemplu extrem, majoritatea stâlpilor din centru arată la fel. În fapt am văzut mulţi stâlpi mai încărcaţi decât cel din poză. Unii par gata să se prăbuşească în orice moment. Sper doar că nimeni nu va fi prin preajmă când se va întâmpla.
Inspirată de un post de pe Buenos Aires Perceptions, un blog de fotografii din Buenos Aires am decis să fac o fotografie similară cu cablurile aeriene din Bucureşti. În poza de azi puteţi observa talmeş-balmeşul aerian de la intersecţia dintre Calea Griviţei şi Buzeşti. Unele dintre cabluri sunt de la transportul public din Bucureşti dar majoritatea sunt cabluri de telefonie, cablu tv sau de Internet. Bănuiesc că la un moment dat numărul de cabluri va deveni aşa de mare, că cei responsabili vor fi nevoiţi să le îngroape. Îmi aduc aminte că anul trecut am citit în presă despre o directivă a Comunităţii Europene potrivit căreia toate ţările membre trebuie să-şi îngroape cablurile până în 2010. Siiigur… 🙂 O să vedem şi asta, cam pe când o face plopul pere. Poftiţi şi mâine pentru că … Va urma!
După cutremurul din 1977 Ceauşescu a decis “reconstruirea” Bucureştiului, după modelul oraşului Phenian din Coreea de Nord, proiect care a culminat cu imensa “Casa Poporului”, actualul Palat al Parlamentului. Casa Poporului era destinată să servească drept sediu al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, ca sediu al unor ministere precum şi ca rezidenţa personală a lui Ceauşescu. Construcţia a început în 1984 şi în momentul înlăturării lui Ceauşescu nu era încă terminată. Palatul Parlamentului deţine câteva recorduri, cum ar fi cea mai mare clădire parlamentară din lume sau locul doi în lume la capitolul “clădiri administrative”, după clădirea Pentagonului.
Casa Poporului a fost şi rămâne o clădire controversată. Unii o consideră un motiv de ruşine, o hidoşenie arhitecturală în timp ce alţii se mândresc cu recordurile deţinute de construcţie şi o consideră cea mai mare atracţie turistică din Bucureşti. Personal fac parte din tabăra care detestă această imensitate, mai ales când considerăm ce s-a pierdut pentru realizarea proiectului. Pentru a face loc pentru noul “Centru Civic” s-au demolat peste 7 km² din vechiul centru al capitalei, incluzând conform wikipedia “19 biserici ortodoxe, 6 sinagogi, 3 biserici protestante, s-au mutat alte 8 biserici, şi s-au demolat peste 30.000 case particulare iar peste 40.000 de oameni din această zonă au fost relocaţi”. Îmi aduc aminte o glumă care circula prin Bucureşti pe vremea aceea, cum că bulevardul din faţa Casei Poporului (actualul Bulevardul Unirii) urma să se numească nu “Victoria socialismului” după dorinţa lui Ceauşescu ci “Victoria socialismului asupra Bucureştiului”.
Din păcate am citit undeva că Palatul Parlamentului chiar e cea mai mare atracţie turistică din Bucureşti. Ce să zic, oamenilor le pac recordurile. Am vizitat şi eu clădirea o singura dată, în 1990 când tocmai fusese dechisă pentru public; îmi amintesc doar nişte camere imense, dimensiunile fiind atât de excesive încât orice altceva (cum ar fi detaliile arhitecturale) trecea neobservat. Astăzi clădirea e folosită de Parlamentul Romaniei, iar în aripa de vest se află Muzeul Naţional de Artă Contemporană (MNAC) deschis în 2004. Clădirea poate fi vizitată de către turişti.
