După mine Piaţa Unirii e locul de unde începe centrul oraşului, venind din sud. Aici se intersectează două dintre liniile de metrou ale Bucureştiului şi tot aici se găseşte şi magazinul Unirea, pardon, Unirea Shopping Center. Din păcate Piaţa Unirii a trăit vremuri grele după cutremurul din 1977 când Ceauşescu a decis “reurbanizarea” zonei. Toate clădirile aflate în Piaţa Unirii sau în jurul acesteia au fost demolate, printre ele aflându-se Spitalul Brâncovenesc (unde autoarea blogului de azi a văzut lumina zilei), Biserica Sf. Vineri, Biserica Sf. Spiridon, Mânăstirea Văcăreşti şi multe alte clădiri istorice şi case particulare (puteţi găsi pe wikipedia o lista mai completă). În locul acestora Piaţa Unirii este azi înconjurată de blocuri de apartamente banale, înşiruite de-a lungul Bulevardului Unirii, fostul Bulevard al Victoriei Socialismul (asupra Bucureştiului, după cum zicea un banc al vremii). De-a lungul bulevardului avem o serie de fântâni, una mai urâtă decât următoarea, încununate cu fântâna din fotografia de azi, cea mai mare, care încă mai funcţiona ieri când am trecut pe acolo.
Am mai postat poze din pasajul acoperit Macca – Vilacrosse, dar nu mă pot abţine să mai postez încă una. De data aceasta o fotografie cu intrarea în pasaj dinspre strada Eugen Carada, vizavi de clădirea Băncii Naţionale în Centrul Vechi.
Citeam un articol pe Internet despre o nouă controversă apărută în SUA. Este vorba despre o dispută între mişcarea ecologistă care sprijină punerea rufelor la uscat afară şi cei care cred că rufele puse la uscat afară arată urât şi dau un aer de sărăcie cartierului. Ecologiştii citează studii care arată că în SUA maşinile automate de uscat de rufe sunt mari consumatoare de curent, fiind depăşite în consumul de energie electică numai de frigidere şi aparatele de aer condiţionat. În SUA există o adevărată mişcare care militează pentru dreptul de a-ţi usca rufele afară. N-am idee cât de mulţi bucureşteni au auzit despre problema asta, dar cu toţii ştim că în Bucureşti multă lume îşi pune rufele la uscat pe balcon. Nu prea am întâlnit bucureşteni care să aibă maşină automată de uscat rufe, iar cei câţiva pe care i-am întâlnit mi-au mărturisit că nu prea o folosesc din cauză că nu le place mirosul pe care îl prind rufele. E drept, am văzut şi mulţi oameni care folosesc uscatoare de metal care se depliază pe balcon şi nu sunt vizibile din stradă. Am auzit că la un moment dat ar fi fost un proiect de lege care să interzică uscarea rufelor afară dar n-am idee dacă s-a votat sau nu. Sincer, eu una nu sunt deranjată estetic de rufele puse la uscat, singurul lucru care mă enervează este când trec pe lângă o clădire şi mă trezesc că-mi picură apă în cap.
În fotografia de azi, un interior al unei case de la Muzeul Satului. Unele dintre gospodăriile de la Muzeul Satului pot fi vizitate, camerele de locuit fiind mobilate şi decorate cu icoane, carpete şi ştergare, perne, cuverturi şi piese din ceramică.
Muzeul Satului din Bucureşti este unul dintre cele mai mari muzee etnografice în aer liber din Europa. A fost înfiinţat în 1936 la iniţiativa profesorului Dimitrie Gusti (1880-1955) şi conţine peste 300 de case, mori de apă şi de vânt, biserici, porţi, hambare, diverse alte acareturi etc. care au fost aduse din toată ţara şi reasamblate pe terenul aferent parcului aflat la marginea parcului Herăstrău. Dimitrie Gusti dorea ca muzeul să înfaţişeze vizitatorilor viaţa satului cât mai aproape de realitate şi la începuturi familii de ţărani din satele de origine a monumentelor au fost aduşi să locuiască în casele din muzeu. Nu s-a anticipat însă că asta va duce la degradarea monumentelor şi a obiectelor muzeale, motiv pentru care ideea a fost abandonată în 1948. Dispunerea gospodăriilor s-a făcut după un plan bine stabilit, care face ca muzeul să semene cu un sat, cu grupuri de case legate între ele prin poteci. Cele mai vechi case sunt din secolul al optsprezecelea. Din când în când muzeul găzduieşte târguri, festivaluri populare sau expoziţii de artă. Casa din fotografie este din Trăisteni, Prahova şi datează din secolul nouăsprezece.
Aveam de gând să cutreier azi prin Bucureşti în căutare de noi subiecte dar din păcate plouă şi e vreme urâtă. Aşa că am căutat iar prin colecţia mea de fotografii până când am găsit una perfectă pentru o zi ca cea de azi. Ce poate fi mai potrivit pentru o zi ploioasă şi friguroasă decât un pahar de ţuică? Încălzeşte, înveseleşte, fiartă scapă de răceală, dă poftă de mâncare şi de discuţii aprinse şi te face să uiţi de ploaie.
A început stagiunea teatrală. Iubesc teatrul, este forma de artă care îmi place cel mai mult după film, probabil fiindcă atunci când era mică ai mei mă duceau la teatru în fiecare săptămână. În cazul meu tristeţea că s-a dus vara e un pic îmbunată de faptul că toamna începe stagiunea teatrală. Aşa că pentru azi m-am decis să postez o fotografie cu Teatrul Naţional din Bucureşti, o clădire masivă aflată în Piaţa 21 Decembrie 1989. A fost construit în 1973 dupa proiectul unui grup de arhitecţi români. Veche clădirea a Teatrului Naţional a fost distrusă în bombardamentele din al doilea război mondial, iar locul pe care se afla teatrul e ocupat în prezent de un hotel. Actuala clădire a Teatrului Naţional a fost modificată ulterior, în 1984, când a căpătat faţada pe care o putem vedea azi. Teatrul are patru săli de spectacole. În cazul că vreţi să vedeţi un spectacol bun, recomand cu căldură “Inimă de câine” de Bulgakov în regia lui Yuriy Kordonskiy, cu Victor Rebengiuc şi extraordinarul Marius Manole. Ca să înţelegeţi căt de maniacă sunt când vine vorba de teatru, pot să ma laud că am văzut piesa de patru ori 🙂
Pentru că ieri am vorbit despre lucruri serioase, m-am gândit ca azi să schimb puţin tonul. Nu ştiu dacă toată lumea se bucură când e vorba de mâncare (cum fac eu) dar una dintre plăcerile vieţii în Bucureşti este că din când în când pot să mă răsfăţ cu o porţie de papanaşi. Poza e mai veche, dar ce contează, papanaşii nu s-au schimbat din 2007 până acum 🙂
P.S. Evident că în timp ce scriam postarea asta m-a apucat o poftă nebună de papanaşi. E cazul să iau măsuri urgente.
Avertizările din cele două fotografii de azi sunt o privelişte obişnuită pentru bucureşteni. O grămadă de clădiri lăsate de izbelişte înainte şi după Revoluţie au ajuns azi ruine, devenind un pericol pentru trecători. Oricare ar fi motivele pentru care clădirile nu sunt reparate, e păcat de toată această moşternire arhitecturală care e pe punctul de a fi pierdută pentru totdeauna.