Fotografia de azi e un prim-plan al picturii exterioare aparţinând unei case frumoase de pe Take Ionescu, aproape de Piaţa Lahovari. Potrivit celor de la Bucureştii noi şi vechi, pictura pe zidurile exterioare ale clădirilor a fost o modă adusă din Italia, răspândită în Bucureşti între anii 1905-1915.
După ce am vorbit despre lucruri serioase în ultimele zile m-am gândit că e momentul de ceva mai distractiv: un stencil graffiti haios pe care l-am găsit în Centrul Vechi.
Pe lângă biserică, în complexul Stavropoleos se mai găseşte şi o mică curte interioară, împrejmuită din 3 părţi de o clădire cu porticuri, adăugată în timpul unei renovări din anii 1899-1901 de către arhitectul Ion Mincu. La o privire atentă se poate observa că Mincu s-a inspirat din arhitectura bisericii în realizarea acestui proiect. Clădirea adăposteşte o bibliotecă conţinând o colecţie de vechi manuscrise, o sală de conferinţe şi o colecţie de obiecte vechi bisericeşti, dintre care unele aduse aici de la bisericile demolate în timpul regimului comunist. Cei care au grijă de mânăstire lucrează şi la restaurarea cărţilor vechi, a icoanelor şi veşmintelor liturgice, la traducerea manuscriselor şi partiturilor vechi, la trecerea pe suport digital a fondul de manuscrise şi partituri. Biserica e renumită şi pentru corul său care cântă muzică bizantină. Mica curte interioară e foarte plăcută, inspirând pace şi linişte pe orice vreme.
În postarea de ieri am vorbit despre senzaţia care te încearcă când vizitezi Stavropoleos, cum în opinia mea cred că e imposibil să vizitezi un astfel de loc şi să nu te simţi mişcat. Sentimentul e şi mai puternic la vederea interiorului bisericii. Deşi pereţii acoperiţi de fresce şi icoanele aurite sunt o imagine familiară în bisericile ortodoxe, aici ele arată şi mai bine şi parcă te îndeamnă la meditaţie. Cănd am vizitat eu până şi turiştii stateau liniştiti pe băncuţe urmărind silueta îmbracată în negru care ingrijea candelele.
Stavropoleos e una dintre cele mai frumoase biserici din Bucureşti şi deasemenea una dintre cele mai vechi. A fost ridicată între 1724 şi 1730 în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat de către călugărul grec Ioanichie Stratonikeas. Deşi biserica este micuţă e ca o mică bijuterie şi cred că e imposibil să vizitezi un loc ca Stavropoleos şi să nu te simţi mişcat (da, se poate; nu e nevoie să ai 38000 metri pătraţi, dacă ştiti la ce fac aluzie, mântuirea vine şi la suprafeţe mai mici). Fiecare detaliu e deosebit: coloanele pridvorului, pictura şi sculptura exterioară, frescele din interior. În trecut biserica a fost centrul unui complex mânăstiresc care includea şi un han, din veniturile căruia era întreţinută mânăstirea. Hanul şi clădirile anexe au fost demolate la sfârşitul secolului al XIX-lea, ele fiind avariate într-un incendiu. Biserica, este singura rămasă din clădirile iniţiale. Ea este un exemplu de stil brăncovenesc.
Cei ce trăiesc într-un oraş în continuă fierbere ca Bucureştiul au tendinţa, din când în când, să caute moduri de a scăpa din această continuă nebunie. Unele din locurile unde te poţi refugia temporar de haosul citadin sunt parcurile oraşului, care, poate şi din motivul mai sus menţionat, sunt mai mereu pline de oameni. În timp ce parcurile mai întinse ale Bucureştiului – Herăstrău, Titan, Tineretului, Moghioroş, chiar şi Carol – se afla mai toate prin cartiere mai depărtate, centrul se bucură de câteva parcuri mici dar foarte dichisite prin care e o adevărată bucurie să te plimbi: Cişmigiul, de care am tot pomenit aici pe blog, Ioanid, de care n-am apucat încă să vorbesc, precum şi locul care e subiectul fotografiei de azi, Parcul Cazzavillan. Pentru cei care n-au ajuns încă pe acolo, Cazzavillan se află la nord de Ştirbei Vodă, la intersecţia dintre străzile Cazzavillan, Temişana şi Transilvania. Parcul, construit în 1905, a fost restaurat in 2005 şi dintr-un maidan pentru câinii vagabonzi s-a transformat într-o mică oază de verdeaţă în care domnesc ordinea şi curăţenia – cel mai probabil nu fiindcă noi bucureştenii am fost loviţi brusc de un atac de conştiinţă civică ci datorită paznicului de la intrare care veghează să nu plece careva cu vreo bancă sau şi mai probabil, să nu distrugă careva vreo bancă. Parcul poartă numele jurnalistului italian Luigi Cazzavillan (1852-1903), corespondent de război pentru ziarele italiene venit la Bucureşti în 1877. După ce câţiva ani a lucrat ca profesor de italiană, Cazzavilan a fondat în 1884 ziarul Universul, care a ajuns unul dintre cele mai faimoase din epocă. În centrul parcului se află fântana Luigi Cazzavillan, cu bustul jurnalistului înconjurat de amoraşi. Fântâna a fost construită în 1905 de sculptorul Filip Marin (1865-1928), profesor la Scoala de Arte Frumoase din Bucureşti.
Pentru azi, un prim-plan cu statuia de bronz din faţa Teatrului de Comedie. Statuia se intitulează “Omul, Spaţiul, Timpul”, autorul ei fiind sculptorul Ion Mândrescu. Căutând pe web informaţii despre Mândrescu am aflat că o statuie similară, purtând chiar acelaşi nume, a fost donată de statul român Consiliului Europei.
O prietenă mi-a zis că mă concentrez prea mult pe centrul oraşului, şi în special pe Centrul Vechi. Bănuiesc că are dreptate, multe din pozele mele sunt făcute în Centrul Vechi pentru că mi se pare o zonă foarte pitorească, cu multe lucruri interesante de fotografiat. Probabil că la un moment dat mă voi muta cu aparatul de fotografiat şi prin cartiere, dar la momentul ăsta mi se pare că mai sunt încă multe de descoperit în vechea parte a oraşului. Trec prin Centrul Vechi destul de des, şi de cele mai multe ori ignor lucrurile din jurul meu, până când într-o zi descopăr ceva care mă face să mă opresc şi să mă uit mai îndeaproape. Fotografia de azi e un colţ din Centrul Vechi pe lângă care am trecut de multe ori fără să-l observ, până când săptămâna trecută ceva m-a făcut să mă opresc. Poate că au fost afişele colorate ale Teatrului de Comedie. Poate a fost clădirea de început de secol 19 (dacă cineva are idee de o datare mai corectă spuneţi-mi şi mie că n-am reusit să aflu mai exact). Poate a fost (relativ) noua sculptură. Cine ştie. În orice caz, azi vă puteţi delecta cu rezultatul opririi mele.
Voi fi plecată din Bucureşti pentru următoarele două săptămâni, dar plănuiesc să continui să postez zilnic aşa că vă aştept ca până acum. Sper că am fost cât de cât coerentă azi (am scris postarea pe la 3 dimineaţa).
Gata. Am votat. După cum puteţi vedea din fotografia de azi. Şi am rămas surprinsă de câtă lume era la secţia de votare. Nu chiar ca acum 13 ani (multam radu), când lumea stătea la coadă ca să voteze, dar mai bine decât la ultimele alegeri. Sunt curioasă ce vor spune cifrele oficiale.
Odată cu dispariţia teraselor de vară Centrul Vechi arată aproape părăsit, deşi multe dintre cafenelele din zonă sunt pline până noaptea târziu. Aşa arăta Strada Franceză joia trecută aproape de miezul nopţii.
