Anul trecut în septembrie am postat o fotografie înfăţişând faţada Operei Naţionale Bucureşti (aici). Ieri seară am avut ocazia să fotografiez şi interiorul. Nu arată la fel de impresionant ca alte clădiri de operă pe care am avut ocazia să le văd în călătoriile mele, dar având în vedere că a fost construită în timpul regimului comunist – ale cărui isprăvi arhitecturale le ştim cu toţii – cred că arată destul de bine.
Ce faci când nu ai unde stoca bicicletele iarna? Cred că răspunsul este evident: improvizezi o soluţie 🙂
… astea sunt ultimele poze cu zăpadă pe iarna asta. Pentru cine nu recunoaşte măreţul mausoleu, pozele sunt făcute în parcul Carol după una din ninsorile din iarna aceasta.
Continui cu seria despre arhitectura interbelică. Cu ceva timp în urmă am spus aici pe blog că îmi place foarte mult arhitectura interbelică, în toate stilurile şi toate formele ei, fie că vorbim de Modernism, Bauhaus, Cubism sau Art Deco. Bucureştiul are foarte multe clădiri frumoase construite în perioada interbelică, şi deşi unele dintre ele nu arată prea bine (în sensul că nu au fost întreţinute) se pot încă observa liniile elegante şi soluţiile interesante adoptate de arhitecţii vremii. În fotografia de azi avem un astfel de exemplu: o clădire de pe Lascăr Catargiu, construită între 1934-1935 după planurile arhitectului Remus Iliescu.
În sfârşit! 5 grade peste zero, a doua oară pe săptămîna asta. Sper să o ţină tot aşa. Zăpadă a început în fine să se topească iar cine se încumetă la o plimbare prin centru se va simţi ca şi cum ar face duş, din cauza apei care picură continuu pe trotuare. Mai toate statuile de pe clădiri arătă de parcă tocmai ar fi făcut o baie, ca în fotografia de azi.
Casa Capşa, “Restaurant, Hotel, Cafenea şi Cofetărie” a fost pentru o lungă perioadă de timp simbolul societăţii de elită a Bucureştiului, fiind locul de întâlnire preferat pentru politicienii, jurnaliştii, artiştii şi scriitorii vremii. Totul a început în 1852 când fraţii Anton şi Vasile Capşa au deschis o cofetărie pe Calea Victoriei, vizavi de biserica Zlătari, la mică distanţă de locul unde se găseşte în prezent Casa Capşa. Cofetăria aşa cum o ştim noi, pe colţul dintre Calea Victoriei şi Strada Edgar Quinet a fost deschisă în 1868 de către fratele mai mic al celor doi, Grigore Capşa (1841-1902), care vreme de patru ani fusese ucenic la Paris, la renumita Maison Boissier. Cofetăria Capşa şi-a făcut repede un nume, devenind cunoscută pe tot continentul. În 1869 ei au devenit furnizorii curţii regale, iar mai târziu şi furnizorii curţilor din Serbia (1882) şi Bulgaria (1908). În 1886 se deschide şi hotelul şi restaurantul Capşa. Hotelul va ajunge în scurtă vreme cel mai elegant hotel românesc, obţinând, împreuna cu cofetăria numeroase premii şi distrincţii. În 1891 se deschide şi cafeneaua Capşa, care va fi frecventată de elitele vremii, fiind cunoscută ca locul unde “se făceau şi se desfăceau guvernele”. După 1930 cafeneaua Capşa devine locul de întâlnire al scriitorilor, Tudor Arghezi făcând chiar un portret al scriitorului care frecventa cafeneaua: “Capşistul este un individ inteligent şi primejdios şi critica reală se face la Capşa, nu în presa literară. Dacă esti prost la Capşa, e imposibil să fii deştept altundeva, măcar în scris”. Declinul Casei Capşa a venit odată cu instaurarea comuniştilor la putere, când a fost exploatată de către stat, care i-a schimbat numele în “Bucureşti. Braserie şi restaurant”. Deşi a fost restaurată cu succes în 2002-2003 şi redeschisă ca hotel de 5 stele, nimeni nu a reuşit să-i redea Casei Capşa spiritul şi farmecul de altădată, care nu mai poate fi intuit decât din cărţile de istorie.
Mi-am dat seama că a trecut ceva timp de când n-am mai postat un stencil graffiti, drept care m-am gândit să remediez situaţia. Cred că imaginea vorbeşte de la sine, nu e cazul să dau explicaţii 🙂 Stencil-ul l-am găsit şi fotografiat în Centrul Vechi.
Într-un oraş care în ultima decadă a devenit paralizat de trafic, metroul e de departe modul de transport public cel mai eficient. Inaugurat în 1979, cu tronsonul Timpuri Noi – Semănătoarea, metroul numără în prezent 4 tronsoane şi 49 de staţii. Principalul neajuns al reţelei e că nu acoperă tot oraşul, deşi de câţiva ani s-au reluat lucrările de extindere (mă întreb oare când vom avea un tronson până la aeroport). Restul plâgerilor le ştim cu toţii: aşteptare lungă, aglomerat dimineaţa şi seara. Cu toate astea, în opinia mea, e singurul pe care te poţi baza dacă ai nevoie să străbaţi oraşul în miezul zilei. În urmă cu 5 ani când am căutat locuinţă una din cerinţele asupra căreia am insistat a fost să fie aproape de o staţie de metrou. Şi azi mă felicit pentru alegere. Fotografia de azi înfăţişează staţia de metrou Gara de Nord.
M-am gândit că după poza cu lupoaica e momentul să facem cunoştinţă cu alt animal, de astă dată unul imaginar. Nu ştiu cât se bucura lupoaica de ninsoare, dar dragonul din fotografia de azi chiar pare că sare în sus de bucurie. Acum ceva timp dragonul din imagine era angajat să vegheze intrarea într-un restaurant chinezesc numit “The Golden Dragon” de pe strada Biserică Amzei. Între timp restaurantul s-a închis şi casa care-l adăpostea e pusă la vânzare, dar dragonul e încă acolo, păzind intrarea.
