Noul val al filmului românesc a fost una din surprizele plăcute ale ultimilor cinci ani. Ca să citez un articol găsit pe web (în engleză în original) “Ideea că România ar putea ieşi la lumină ca unul dintre cele mai vibrante şi captivante centre de film din Europa, dacă nu chiar mondiale, ar fi părut, în urmă cu zece ani, de-a dreptul exagerată. Şi totuşi, în numai patru ani, o generaţie de tineri regizori români, deosebit de talentaţi, au produs o cantitate impresionantă de filme care i-a propulsat în vârful topurilor internaţionale ale criticilor de film şi în mult râvnitul nivel de vârf al festivalelor de filme de la Cannes la New York”. Unii îl numesc “nou val românesc”, alţii contestă eticheta, cert e că în ultimii ani au fost o grămadă de filme româneşti bune, lucru care nu cred să se mai fi întâmplat în istoria cinematografului românesc. Dat fiindcă mulţi dintre regizorii aparţinând acestui nou val au vârste sub 40 de ani, există speranţă că direcţia va continua (deşi la un moment dat va fi nevoie de o schimbare de formulă, înainte ca ea să devină plictisitoare). Majoritarea filmelor abordează teme legate de societatea şi cultura românească, de comunism privit prin ochii victimelor, de viaţa în nouă societate “capitalistă”. Sunt filme de buget mic şi fără efecte speciale, care rezonează cu publicul românesc care deseori a trăit ceea ce vede pe ecran. Câteva dintre cele mai cunoscute filme româneşti ale ultimilor ani au fost: “Moartea domnului Lăzărescu” (regizor Cristi Puiu, premiul Un Certain Regard la Cannes Film Festival), “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” (regizor Cristian Mungiu, premiul Palme d’Or la Cannes Film Festival), “A fost sau n-a fost” (regizor Corneliu Porumboiu, premiul Camera d’Or la Cannes Film Festival), “California Dreaming” (regizor Cristian Nemescu, premiul Un Certain Regard la Cannes Film Festival), “Poliţist, adjectiv” (regizor Corneliu Porumboiu, premiul Un Certain Regard la Cannes Film Festival), “Povestiri din Epoca de Aur” (regizori Hanno Höfer, Cristian Mungiu, Constantin Popescu, Ioana Uricaru, Răzvan Mărculescu). Şi în sfârşit, după această lungă introducere, am ajuns şi la fotografia de azi, reprezentând afişului celei mai noi premiate pelicule româneşti: “Eu când vreau să fluier, fluier” de Florin Şerban, care a obţinut Ursul de Argint la festivalul de film de la Berlin.
Apr 182010