Noul val al filmului românesc a fost una din surprizele plăcute ale ultimilor cinci ani. Ca să citez un articol găsit pe web (în engleză în original) “Ideea că România ar putea ieşi la lumină ca unul dintre cele mai vibrante şi captivante centre de film din Europa, dacă nu chiar mondiale, ar fi părut, în urmă cu zece ani, de-a dreptul exagerată. Şi totuşi, în numai patru ani, o generaţie de tineri regizori români, deosebit de talentaţi, au produs o cantitate impresionantă de filme care i-a propulsat în vârful topurilor internaţionale ale criticilor de film şi în mult râvnitul nivel de vârf al festivalelor de filme de la Cannes la New York”. Unii îl numesc “nou val românesc”, alţii contestă eticheta, cert e că în ultimii ani au fost o grămadă de filme româneşti bune, lucru care nu cred să se mai fi întâmplat în istoria cinematografului românesc. Dat fiindcă mulţi dintre regizorii aparţinând acestui nou val au vârste sub 40 de ani, există speranţă că direcţia va continua (deşi la un moment dat va fi nevoie de o schimbare de formulă, înainte ca ea să devină plictisitoare). Majoritarea filmelor abordează teme legate de societatea şi cultura românească, de comunism privit prin ochii victimelor, de viaţa în nouă societate “capitalistă”. Sunt filme de buget mic şi fără efecte speciale, care rezonează cu publicul românesc care deseori a trăit ceea ce vede pe ecran. Câteva dintre cele mai cunoscute filme româneşti ale ultimilor ani au fost: “Moartea domnului Lăzărescu” (regizor Cristi Puiu, premiul Un Certain Regard la Cannes Film Festival), “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” (regizor Cristian Mungiu, premiul Palme d’Or la Cannes Film Festival), “A fost sau n-a fost” (regizor Corneliu Porumboiu, premiul Camera d’Or la Cannes Film Festival), “California Dreaming” (regizor Cristian Nemescu, premiul Un Certain Regard la Cannes Film Festival), “Poliţist, adjectiv” (regizor Corneliu Porumboiu, premiul Un Certain Regard la Cannes Film Festival), “Povestiri din Epoca de Aur” (regizori Hanno Höfer, Cristian Mungiu, Constantin Popescu, Ioana Uricaru, Răzvan Mărculescu). Şi în sfârşit, după această lungă introducere, am ajuns şi la fotografia de azi, reprezentând afişului celei mai noi premiate pelicule româneşti: “Eu când vreau să fluier, fluier” de Florin Şerban, care a obţinut Ursul de Argint la festivalul de film de la Berlin.
Clădirea din fotografiile de azi adăposteşte unul dintre cele mai vechi teatre din Bucureşti, Teatrul Bulandra, înfiinţat în 1947 şi care poartă numele Luciei Sturdza-Bulandra (1873-1961), renumită actriţă de teatru din România. Actriţa a îndeplinit şi funcţia de prim director al teatrului, fiind urmată de Liviu Ciulei în perioada 1963-1972. Teatrul Bulandra are în prezent două săli de spectacole, cea din imagini purtând numele de sala Izvor. Clădirea a fost ridicată între anii 1926 – 1929 după planurile arhitectului Ion Trajanescu şi sub coordonarea inginerului Constantin Cihodaru. E cunoscută şi sub numele de Palatul Ligii Culturale. Faţada combină elemente de arhitectură neoromânească cu stilul Art Deco.
În caz că vă întrebaţi pe unde am dispărut, răspunsul este că sunt plecată în vacanţă în nord-vestul Argentinei, unde am avut şansa să văd nişte peisaje extraordinare, dar unde am avut probleme cu legătura la Internet, motiv pentru care am rămas în urmă cu postările. Nici o grijă, o să încerc să recuperez.
Deşi e poziţionat în plin centrul Bucureştiului, la câţiva paşi de Piaţa Universităţii, Bulevardul Regina Elisabeta pare căzut în uitare. Cu excepţia cătorva clădiri intrate în renovare, bulevardul e într-o stare vrednică de plâns. Unde mai pui că pare să fie campion la numărul de fire atârnate de stâlpi. Mare păcat, având în vedere că multe din clădirile de pe bulevard au o arhitectură interesantă şi ar putea face din Regina Elisabeta unul din cele mai frumoase bulevarde ale capitalei. În fotografia de azi, una dintre clădirile de pe bulevard, care deşi nu arată ca şi cum ar fi gata să se prăbuşească precum altele din suratele ei, ar avea totuşi nevoie de o renovare.
Cea de-a patra statuie din Piaţa Universităţii îl reprezintă pe Ion Heliade Rădulescu, “tipograf, editor, poet, prozator, critic”, “scriitor, filolog şi om politic român, membru fondator al Academiei Române şi primul său preşedinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepaşoptistă”. Potrivit cu această descriere, Ion Heliade Rădulescu este înfăţişat ţinând în mâna o carte. Realizată în marmură, statuia este opera sculptorului italian Ettore Ferrari şi a fost inaugurată în 1881.
Acum trei zile am aflat din comentariile de pe blog că Piaţa Universităţii va deveni în curând un şantier de construcţie datorită lucrărilor la o nouă parcare subterană, care conform primăriei, va rezolva toate probleme de parcare în centrul Bucureştiului. Hai să fim serioşi. Există deja o parcare subterană la Inter care e mai mereu goală în timp ce străzile din jur gem de maşini. Tot ce va rezolva acest proiect e că ani de zile Piaţa Universităţii va fi un mare şantier care ne va umple plămânii cu praf. Pe timpul lucrărilor cele patru statui din piaţă vor fi mutate în Parcul Izvor. Având în vedere că multă vreme după începerea lucrărilor n-o să mai vedem piaţa aşa cum e ea acum, m-am gândit să mai postez puţin pe tema asta. Am postat deja poze cu două dintre cele patru statui aflate vizavi de clădirea Universităţii (Spiru Haret şi Gheorghe Lazăr) iar fotografiile de azi înfăţişează o a treia: statuia ecvestră din bronz a lui Mihai Viteazu. Statuia, cea mai veche din oraş ridicată în cinstea unei personalităţi istorice, e opera sculptorului francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse (1824-1887) şi a fost inaugurată în 1874. Mai multe detalii despre ea găsiţi într-o postare excelentă Art Historia dănd click aici.
Mai întâi scuze pentru postarea întârziată. Sunt din nou pe drumuri şi am avut ceva mici probleme cu cazarea care mi-au dat peste cap planurile şi postările. Dar totul e bine când se termină cu bine şi în cazul meu s-a terminat cu bine. Am unde dormi la noapte şi în plus am şi legătură la Internet 🙂
“Blocul zodiac” se găseşte pe Calea Dorobanţi, la scurtă distanţă de clădirea cu vaca zburătoare şi intersecţia cu Eminescu şi Dacia. E numit aşa din cauza panourilor decorative de pe faţadă, care înfăţişează semnele zodiacului. A fost construit în 1946 după planurile arhitecţilor Radu Dudescu şi Mircea Marinescu iar panourile ornamentale au fost realizate de Constantin Baraschi.
În timp ce mergeam pe Dorobanţi am dat peste o vaca zburătoare care încerca să se strecoare pe fereastra unei case. Ajunsă acasă am căutat pe Internet după numele scris pe placa de la intrare. Cum numele aparţine unui restaurant argentinian, am găsit două posibile explicaţii: fie a venit să-şi răzbune prietenele, fie vrea să fie sacrificată pentru deliciul mesenilor.
Dat fiindcă am tot pomenit de Piaţa Universităţii în multe postări anterioare, m-am gândit că ar fi frumos să o şi arăt aici pe blog. Unul din motivele pentru care n-am arătat-o până acum e că n-am reuşit să o fotografiez satisfăcător, datorită faptului că de obicei piaţa e atât de plină de oameni şi maşini că nu se mai distinge nimic altceva decât un furnicar uriaş. Nu aşa au stat lucrurile în sâmbăta de dinaintea Paştelui, când – după cum se poate vedea din fotografiile de azi – piaţa arăta aproape părăsită.
Casa elegantă din fotografia de azi, situată la intersecţia dintre Cristian Tell şi Biserica Amzei, a aparţinut pe vremuri faimoasei Miţa Biciclista, pe numele ei Maria Mihăescu (1885-1968), prima femeie din Romania care a apărut în public pe bicicletă. Miţa era considerată o femeie foarte frumoasă, care a avut mulţi admiratori şi se presupune mulţi amanţi. Casa din fotografie a fost un cadou pentru Miţa de la Regele Ferdinand, cu care se presupune că ar fi avut o legătură amoroasă. Casa a fost construită în 1910 de arhitectul N. C. Mihăescu; parterul i-a fost modificat în 1933 iar casa a fost restaurată în 1985. În prezent casa are mare nevoie de o nouă restaurare, de preferinţă înainte ca frumoasele detalii arhitecturale de pe faţadă să se piardă pentru totdeauna. Unul dintre balcoane e pe jumătate căzut şi pare că nu mai e nevoie decât de câteva ploi ca să dispară cu totul.