Există o explicaţie simplă pentru faptul că cinema Studio este decorat cu o mulţime de steaguri. Tocmai a început la Bucureşti Festivalul Filmului European. Iubitorii filmului au de ales din peste 50 de filme europene, produse în ultimii doi ani.
Mi s-a atras atenţia că deşi am postat multe poze din Cişmigiu aici pe blog, în nici una din ele nu apare cea mai plăcută atracţie turistică din parc şi anume lacul artificial. Drept care m-am gândit să remediez situaţia cu fotografiile de azi. În timpul iernii lacul e secat iar parte din el se transformă în patinoar. Odată cu venirea primăverii lacul este umplut iar cu apă şi se pot inchiria bărci sau hidrobiciclete.
O cameră, nemobilată, cu vedere la stradă, foarte central (Lipscani & Smârdan). Parcare în apropriere, telefon.
A fost construit între 1902-1906 pentru Elena Creţulescu, după planurile arhitectului Petre Antonescu (1873-1965), înlocuind vechea clădire a casei familiale care fusese construită în jur de 1718. În timp ce faţada palatului e aliniată la strada Ştirbei Vodă, spatele dă spre Cişmigiu, unde poate fi admirat în vârful unui mic deal. Palatul a fost cumpărat în 1927 de primărie care l-a folosit pentru diverse scopuri: între 1928-1928 a servit ca biroul prim ministrului; după care a adăpostit Muzeul de artă religioasă, închis în 1946. Din 1972 palatul a fost sediul Centrului European de Învăţământ Superior al UNESCO. Ca multe alte palate din Bucureşti şi după cum era moda la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX, stilul e eclectic cu accente de Renaştere franceză.
Spatele palatului, văzut din parcul Cişmigiu:
Păsările exotice din Cişmigiu sunt din nou la locul lor şi printre ele şi frumosul păun alb din fotografie. Lumea-i ca la urs la ţarcul lor, toţi făcând poze cu celularele (şi eu printre ei, după cum se poate deduce; ce-i drept poza n-am făcut-o cu celularul).
Încă o dovadă că Bucureştiul a înverzit; până şi liniile de tramvai au început să încolţească 🙂
Dacă ar fi să aleg dintre cele patru anotimpuri aş zice că Bucureştiul arată cel mai bine primăvara. Afară e însorit, e vreme bună şi e cald, dar nu atât de cald cât să se topească asfaltul; nici nu e atâta praf ca în timpul verii. Dar ce-mi place cel mai mult e că e totul verde din nou: copacii au înverzit, iarba e verde (încă! 🙂 ) şi e plin de flori. De obicei nu fotografiez flori dar nu m-am putut abţine să nu fac câteva poze cu lalele. Oraşul e plin de ele şi arată foarte frumos.
Azi e zi tematică la City Daily Photo, o comunitate de oameni care au în comun două pasiuni: fotografia şi oraşul în care trăiesc. Ziua tematică e un eveniment care are loc la începutul fiecărei luni, când fiecare blog participant postează o fotografie pe o anumită temă. Tema zilei de azi este: “Statui”.
Urmărind acest link puteţi vedea fotografiile care participă la ziua tematică
Aveam planuri măreţe pentru această zi tematică. Urma să fotografiez o statuie care se va potrivi nu numai cu ziua tematică ci şi cu Ziua Internaţională a Muncii (când, să nu uităm, oamenii muncii au obţinut dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului). Ştiu câteva statui în Bucureşti care s-ar potrivi bine ambelor teme. Dar, socoteala de acasă … În ultimele zile am fost ţinută prizonieră în casă de o răceală zdravănă, aşa că în locul a ceea ce plănuisem îl puteţi admira pe Atlas, stând în mijlocul unui rond de flori în parcul Cişmigiu. Singurul lucru de care nu prea sunt sigură este dacă Atlas se califică drept statuie sau e încadrat mai degrabă ca sculptură.
Una dintre moştenirile epocii de aur comuniste a fost aceea că sub nici o formă si în nici o condiţie nu aveai voie să calci pe iarbă într-un parc public. Îmi aduc aminte din copilărie de omniprezentele semne cu “Nu călcaţi pe iarbă! Amendă xxx lei”. După 1989 când am putut în fine să călatoresc prin lume am rămas uimită văzând că în multe ţări nu exista nici o interdicţie la călcatul pe iarbă. Prima oară când am păşit şi eu pe un gazon frumos tuns, m-am simţit un pic vinovată de actul meu ruşinos şi m-am întrebat de ce la ei se poate şi la noi nu. În fine. Vara trecută primăria a anunţat că de acum încolo cetăţenii Bucureştiului au voie să calce pe iarbă, dar sincer am crezut că gestul are mai mult de-a face cu publicitatea şi nu l-am luat în serios. Drept care am rămas uimită când am văzut semnul din fotografia de azi în parcul Cişmigiu. Apreciez invitaţia, în ciuda limbajului de lemn (“a staţiona”!) 🙂
Foişorul de Foc a fost construit în 1890-1892 ca turn de observaţie contra incendiilor, înlocuind Turnul Colţei care fusese demolat cu doi ani mai devreme în 1888. Pe vremea aceea turnul înalt de 42 de metri era cea mai înaltă clădire din oraş. Proiectul structurii a fost realizat de arhitectul George Mandrea. Turnul era menit să servească şi ca depozit de apă pentru incendii, având la partea superioară o structură metalică şi un rezervor. La inaugurarea lucrărilor s-a constatat însă că pompele de la Uzina de Apă Grozăveşti nu aveau suficientă putere pentru a umple rezervorul cu apă. O nouă uzină de apă a fost inagurată în 1924, dar la acel moment reţeaua de apă oraşului era destul de dezvoltată pentru a putea fi folosită pentru stingerea incendiilor. Pompierii au rămas în clădire până în 1935, deşi din 1910 supravegherea de la înălţime a fost înlocuită prin anunţurile telefonice. În 1963 în clădire a fost amenajat Muzeul Naţional al Pompierilor, care funcţionează şi azi.
