Pentru că una dintre fotografiile din seria “Iarna în parc” a generat întrebări pe varianta în engleză a blogului m-am decis să arăt întregul ansamblu din care face parte statuia despre care am fost întrebată. Lucrarea se numeşte Aleea Cariatidelor de Constantin Baraschi (17 noiembrie 1902 – 22 martie 1966) şi constă din două şiruri de câte 10 statui pe fiecare parte a aleii. Statuile reprezintă ţărănci românce îmbrăcate în port popular şi purtând pe cap un ulcior. Ţărăncile reprezentate sunt de două feluri care diferă între ele prin poziţia mâinilor. Lucrarea a fost amplasată în Herăstrău în 1936 dar ceea ce vedem noi azi nu este originalul, distrus în anii cinzeci pentru a face loc statuii lui Stalin, ci o reconstrucţie realizată în 2005 după matriţele originale ale sculptorului Baraschi. Nu ştiu dacă informaţia care urmează e corectă (n-am reuşit să găsesc nimic în nici una din cărţile pe care le-am consultat care să o confirme) dar am citit pe Internet că ansamblul ar fi stârnit senzaţie la lansarea lui din două motive: datorită faptului că deşi sculptura era de factură clasică ea reprezenta ţărănci precum şi datorită faptului că ţărăncile erau în picioarele goale 🙂
Azi e zi tematică la City Daily Photo, o comunitate de oameni care au în comun două pasiuni: fotografia şi oraşul în care trăiesc. Tema zilei de azi este: “Cea mai bună fotografie a anului 2009”. Urmărind acest link puteţi vedea fotografiile tuturor participanţilor la ziua tematică.
Nu m-am putut decide care dintre fotografiile postate anul trecut îmi place mai mult, aşa că m-am decis ca pentru azi să o postez pe cea care s-a dovedit cea mai populară, adică cea care a primit cele mai multe comentarii. Fotografia reprezintă Centrul Vechi într-o noapte de toamnă târzie. Odată cu dispariţia teraselor de vară străzile din jurul Lipscaniului arată aproape părăsite, deşi multe dintre cafenelele din zonă sunt pline până noaptea târziu. Aşa arăta Strada Franceză într-o zi de joi, când ceasul bătea aproape de miezul nopţii.
Una dintre atracţiile din Herăstrău e mica “Insulă a Trandafirilor” la care se poate ajunge trecând unul dintre cele două poduri de la capete. Acolo, printre flori şi alei de curând reamenajate se găseşte Monumentul Fondatorilor Uniunii Europene, un ansamblu de 12 capete aşezate în cerc, fiecare de 1,2 metri şi reprezentând, după cum se poate ghici din titlu, unul dintre cei 12 prim-miniştri şi miniştri de externe care au semnat în 1951 tratatul care a pus bazele Comunităţii Europene. Autorul ansamblului este artistul Ionel Stoicescu. Monumentul a fost inaugurat pe 9 mai 2006, de Ziua Europei, pe vremea când Romania era încă ţară candidată pentru aderarea la UE. Mai jos puteţi vedea încă câteva poze de pe insulă:
Fotografiile de azi sunt din parcul Herăstrău, cel mai mare parc din Bucureşti ca suprafaţă, aflat în partea de nord a Bucureştiului. Parcul se întinde pe malul lacului Herăstrău, care face parte din lanţul de lacuri format de râul Colentina. Înainte de 1930 pe aceste locuri a existat o zonă mlăştinoasă care a fost asanată în perioada 1930-1935. Parcul, modelat de arhitecţii Pinard and Rebhuhn, a fost deschis oficial în 1936 cu prilejul “Lunii Bucureştilor”. Vara e un loc frumos, chit că un pic cam aglomerat, unde pe aleile umbrite îţi poti găsi ceva adăpost de căldura din jur. E un loc popular pentru plimbări, mers pe bicicletă sau alergat. Tot în parc se găseşte şi Muzeul Satului, prezentat anterior aici pe blog. Mai poţi găsi şi o mulţime de cafenele, de restaurante, de tarabe şi de vânzători ambulanţi, locuri de joacă pentru copii. Există şi un debarcader de unde se pot inchiria bărci.
Iarna parcul arată cu totul altfel. E atât de liniştit încât pare adormit, în hibernare. Fotografia de mai sus e parte dint-o structură aflată la intrarea dinspre Piaţa Charles de Gaulle.
Statuie
Se pare că avem cel puţin două alegeri în viaţă 🙂
În timpul uneia dintre plimbările mele prin oraş, în timp ce exploram zona din spatele magazinului Cocor, am zărit reclama din fotografia de azi. Arăta ca o reclamă interbelică, dacă e să ne luăm după maşină. Cu toate astea nu îndrăzneam să sper, mă întrebam cum se poate ca aşa ceva să fi scăpat comuniştilor. Ajunsă acasă am căutat repede pe Internet şi am găsit câteva menţionări; se pare că reclama e din anii 70 când a fost pictată pentru unul din filmele cu comisarul Moldovan. Chiar şi aşa, arată bine (ceea ce nu pot zice şi despre strada pe care se găseşte reclama).
E timpul pentru încă un exemplu de arhitectură de inspiraţie franceză. Clădirea din fotografia de azi adăposteşte Cercului Militar Naţional. Ea a fost proiectată în stil neoclasic francez de către arhitecţii Dimitrie Maimarolu, Victor Ştefanescu şi Ernest Doneaud. Gândită ca un centru de cultură al Armatei Române, construcţia ei a fost demarată în 1911 şi s-a încheiat în 1923. Majoritatea banilor pentru construcţia clădirii au fost adunaţi din donaţii de la ofiţerii români. Clădirea are numeroase săli de recepţii şi întâlniri, un teatru, o librărie, galerii de artă etc. Cercul Militar a fost construit pe un teren eliberat prin demolarea mânăstirii Sărindar, construită în 1652. Mânăstirea fusese lăsată în paragină şi abandonată după ce a fost avariată în cutremurul din 1838, ea fiind demolată în 1907.
Încă în renovare (una care riscă să devină perpetuă) şi într-o stare vrednică de plâns 🙁
O glumă amară despre pandemiile de gripă care ne-au bântuit în ultimii ani. Am găsit stencil-ul în Centrul Vechi, pe Str. Tonitza.
Chiar dacă titlul meu n-ar fi dat în vileag subiectul fotografiei de azi, el n-ar fi fost greu de ghicit, campanila şi stilul arhitectural romanic specific nordului Italiei (regiunii Lombardiei) dând în vileag faptul că avem de-a face cu Biserica Italiană. Biserica Italiană “Preasfântul Mântuitor” este o biserică catolică, construită între anii 1915-1916, cu fonduri donate de regele Victor Emmanuel al III-lea, de Sfăntul Scaun, de ambasada Italiei şi de comunitatea italiană din România care în 1915 număra circa 7000 de persoane. Biserica este proprietatea statului italian şi se află pe cel mai aglomerat bulevard din Bucureşti, Nicolae Bălcescu. Arhitecţi au fost Mario Stoppa şi Giuseppe Furaboschi. Primul paroh, Antonio Mantica, a slujit aici până la sfârşitul anului 1949 când a fost arestat şi obligat să părăsească România. Cel de-al doilea paroh, Clemente Gatti, a slujit până în martie 1951 când a fost de asemenea arestat, condamnat la 15 ani închisoare şi în aprilie 1952 deportat. Biserica a fost închisă până în 1968, când a fost redeschisă cu prilejul vizitei în România a prim-ministrului italian Amintore Fanfani. Ea a rămas deschisă doar pentru slujbe ocazionale cum ar fi Paştele, Crăciunul, Sărbătoarea Maicii Domnului, etc. Biserica a fost redeschisă după Revoluţia din decembrie 1989. Casa parohială alăturată bisericii a fost construită în 1924 şi pentru o vreme a găzduit şcoala italiană. Campanila este înaltă de 27.75 m şi e dotată cu 4 clopote. Imobilele de apartamente care înconjoară biserica au fost ridicate în anii treizeci, modificând ambianţa din jurul bisericii.
Îmi place să fac poze cu Bucureştiul după lăsarea întunericului. Probabil fiindcă Bucureştiul, ca multe alte oraşe mari, pare un alt loc noaptea, mai calm, mai puţin haotic şi obositor ca în timpul zilei. Din această cauza am tot postat poze de noapte cu Bucureştiul, iar altele vor urma.
Vă aminţiti cupola din poza cu “pături albe”, cea din spatele lui Gheorghe Lazăr? Ea aparţine clădirii din fotografia de azi, frumosul şi elegantul edificiu care adăposteşte sediul central al Băncii Comerciale Române. Clădirea, la vremea aceea Palatul Societăţii de Asigurări “Generala”, a fost construită în 1906 de arhitectul Oscar Maugsch, pe locul vechii grădini a Palatului Suţu (azi Muzeul Municipiului Bucureşti).