N-am mai postat un stencil graffiti de mult, aşa că m-am gândit că a venit momentul pentru unul. Cred că mesajul e destul de clar. Ce bine ar fi dacă mersul pe bicicletă ar deveni mai popular în Bucureşti. Traficul s-ar îmbunătăţi iar noi am fi mai sănătoşi.
Vă mai amintiţi de vacile care invadaseră oraşul în vara lui 2005? Pornită la Zurich în 1998, Parada Vacilor s-a transformat în unul dintre cele mai mari evenimente de artă publică din lume, vacile făcându-şi apariţia în peste 50 de oraşe. Vacile sunt din fibră de sticlă şi sunt pictate de artişti locali sau internaţionali. După încheierea evenimentului vacile au fost vândute într-o licitaţie iar banii strânşi au fost donaţi unei organizaţii caritabile. Unele dintre vacile cumpărate la licitaţie se mai pot vedea încă prin oraş, cum e cea din imagine care se găseşte pe Dorobanţi lângă Charles de Gaulle.
Sau mai bine zis un colţ al ei. Aici se întâlnesc bulevardele Lascăr Catargiu, Magheru şi Dacia. Forma pieţei s-a definitivat prin 1900 iar clădirile care o înconjoară sunt construite într-o amestecătură de stiluri arhitectonice.
Dintre toate oraşele europene cred că Bucureştiul se califică de departe la titlul de paradis al fumătorilor. Potrivit unor procente pe care le-am găsit pe web în România 45% dintre bărbaţi şi 25% dintre femei fumează dar mă întreb dacă numerele sunt corecte pentru că eu una percep procentele ca fiind mult mai mari, mai ales printre femei. Poate s-au adunat toate cele 25% în Bucureşti 🙂 Fumatul e încă perceput ca fiind la modă, ceva care te face mai interesant. Am văzut părinţi fumând în nasul copiilor, gravide care fumează, doctori fumând pe culoarele spitalelor. Teoretic, fumatul este interzis în multe spaţii publice, în spitale de exemplu, dar de la teorie până la punerea în practică e cale lungă. După părerea mea legea fumatului dată la 1 ianuarie 2009 nu a schimbat lucrurile deloc şi nu înţeleg de ce unii fumători se plâng de ea. Aproape toate restaurantele din Bucureşti s-au grăbit să se declare locuri în care se fumează (ca cel din fotografia de azi) iar în cele care n-au făcut-o legea oricum nu e respectată.
Proiectat de Petre Antonescu şi ridicat între anii 1935-1936 pentru a comemora crearea României Mari în 1918. Arcul e a treia versiune a unui arc de triumf ridicat în Bucureşti. Primul arc a fost ridicat în grabă pentru a primit trupele întoarse din Războiul de Independenţă în 1878. Următorul arc, ridicat după planurile arhitectului Petre Antonescu în 1922, a fost construit cu ocazia sosirii la Bucureşti a regelui Ferdinand I şi a reginei Maria ca suverani ai României Mari. Acest al doilea arc, aflat în acelaşi loc ca cel pe care îl vedem astăzi s-a deteriorat treptat şi în acest mod s-a ajuns la a treia variantă de arc. Una dintre feţele arcului este decorată cu două medalioane înfăţişând chipurile Reginei Maria şi a regelui Ferdinand; acestea le înlocuiesc pe cele originale, distruse în timpul regimului comunist. Pe faţa opusă sunt scrise numele unor localităţi în care armata română a luptat în timpul primului război mondial; în timpul regimului comunist unele dintre aceste nume au fost înlăturate deoarece localităţile se aflau dincolo de Prut. Sculpturile care împodobesc arcul au fost realizate de artişti cunoscuţi din perioada interbelică printre care Ion Jalea, D. Onofrei and Constantin Baraschi.
În ultimii ani, Arcul de Triumf este martorul unui ritual ciudat legat de nunţi, despre care nu o să scriu acum în speranţa că o să mă nimeresc la faţa locului la momentul potrivit să fac o poză care va spune povestea în locul meu. Pentru cine nu are răbdare, vă puteţi face o idee despre ce e vorba din aceste clipuri de pe youtube: primul şi al doilea.
Pozele de azi sunt o continuare la seria cu biserica Sfăntul Dumitru Poştă. În multe religii din lume lumânările sunt folosite la ritualurile religioase sau sunt aprinse de credincioşi ca ofrande aduse sfinţilor, pentru pomenirea celor dispăruţi sau pentru ca cineva care încă trăieşte să primească ajutorul divin. În Bucureşti dulapurile cu lumânări sunt amplasate în afara bisericilor, ca să protejeze biserica de foc şi de fum. Ele pot fi mici (ca la Stavropoleos) sau mari (cum ar fi construcţia de la Patriarhie) şi de obicei au o uşă care se poate închide pentru a proteja lumânările de ploaie şi de vânt.
Azi e zi tematică la City Daily Photo, o comunitate de oameni care au în comun două pasiuni: fotografia şi oraşul în care trăiesc. Ziua tematică e un eveniment care are loc la începutul fiecărei luni, când fiecare blog participant postează o fotografie pe o anumită temă. Tema zilei de azi este: intrări. Urmărind acest link puteţi vedea fotografiile care participă la ziua tematică
Aces stil de intrare, cu copertină din sticlă şi fier forjat, devine foarte la modă în Bucureşti spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Dacă faceţi o plimbare prin cartierele cu case vechi ale Bucureştiului veţi întâlni multe exemple ca cea din fotografia de azi. Cea mai extravagantă copertină din sticlă este după părerea mea cea de la Palatul Cantacuzino, pe care l-am prezentat într-o postare din septembrie.
Pentru azi ceva mai distractiv, potrivit pentru o zi de sâmbătă.
Nu ştiu care e motivul dar rar vezi câte o veveriţă prin parcurile din Bucureşti. Aşa că am fost luată prin surpridere săptămână trecută când mă plimbam prin parcul Kiseleff şi veveriţa din fotografie a trecut rapid prin faţa mea. Îmi cer scuze pentru imaginea un pic neclară, dar veveriţa se mişca continuu iar condiţiile de iluminare nu erau chiar grozave (în ciuda razelor de soare din fotografie).
De obicei nu-mi place să fac poze în interiorul bisericilor fiindcă mereu e cineva care se roagă şi am senzaţia că incomodez. Dar de data asta mergând la biserică cu ocazia botezului am aşteptat până s-a terminat şi am făcut repede câteva poze. Am vrut să surprind aici un interior tipic de biserică ortodoxă, cu toate obiectele de cult aferente, de exemplu, multitudinea de icoane, candelele care ard sub ele etc.
Duminica trecută am fost invitată la un botez la biserica din fotografia de azi, Sfântul Dumitru cunoscută şi sub numele de “Biserica de Jurământ” deoarece în secolul al XVII-lea impricinaţii implicaţi într-o judecată veneau aici şi încinşi cu brăul Precuratei jurau să spună adevărul. Biserica mai poartă numele de “Sfântul Dumitru Poştă”, datorită faptului că este pe Strada Poştei, iar în trecut a fost multă vreme cunoscută sub numele de “Biserica Bălăceanului” pentru că se afla pe moşia vornicului Badea Bălăceanu. Biserica are o istorie destul de zbuciumată. Pe aceste locuri a existat o biserică din lemn încă din secolele al XV sau XVI dar a fost distrusă în 1595 şi refăcută la începutul secolului al XVII-lea. Căzută în ruină după căderea în dizgraţie a Bălăcenilor, biserica a fost refăcută din nou între 1741-1746 pentru a cădea din nou în ruină spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. În 1802 este grav avariată de cutremur, apoi arsă într-un incendiu în 1804. Refăcută în 1843 biserica arde din nou în Focul cel Mare din 1847. După incendiu, biserica este refăcută în 1852 de către episcopul Filotei Filitti al Buzăului. După primul război mondial biserica a fost lăsată în paragină şi propusă demolării dar a fost salvată datorită unei campanii în presă. De atunci biserica a mai fost consolidată şi renovată de câteva ori.
