În fotografia de azi, un interior al unei case de la Muzeul Satului. Unele dintre gospodăriile de la Muzeul Satului pot fi vizitate, camerele de locuit fiind mobilate şi decorate cu icoane, carpete şi ştergare, perne, cuverturi şi piese din ceramică.
Muzeul Satului din Bucureşti este unul dintre cele mai mari muzee etnografice în aer liber din Europa. A fost înfiinţat în 1936 la iniţiativa profesorului Dimitrie Gusti (1880-1955) şi conţine peste 300 de case, mori de apă şi de vânt, biserici, porţi, hambare, diverse alte acareturi etc. care au fost aduse din toată ţara şi reasamblate pe terenul aferent parcului aflat la marginea parcului Herăstrău. Dimitrie Gusti dorea ca muzeul să înfaţişeze vizitatorilor viaţa satului cât mai aproape de realitate şi la începuturi familii de ţărani din satele de origine a monumentelor au fost aduşi să locuiască în casele din muzeu. Nu s-a anticipat însă că asta va duce la degradarea monumentelor şi a obiectelor muzeale, motiv pentru care ideea a fost abandonată în 1948. Dispunerea gospodăriilor s-a făcut după un plan bine stabilit, care face ca muzeul să semene cu un sat, cu grupuri de case legate între ele prin poteci. Cele mai vechi case sunt din secolul al optsprezecelea. Din când în când muzeul găzduieşte târguri, festivaluri populare sau expoziţii de artă. Casa din fotografie este din Trăisteni, Prahova şi datează din secolul nouăsprezece.
Aveam de gând să cutreier azi prin Bucureşti în căutare de noi subiecte dar din păcate plouă şi e vreme urâtă. Aşa că am căutat iar prin colecţia mea de fotografii până când am găsit una perfectă pentru o zi ca cea de azi. Ce poate fi mai potrivit pentru o zi ploioasă şi friguroasă decât un pahar de ţuică? Încălzeşte, înveseleşte, fiartă scapă de răceală, dă poftă de mâncare şi de discuţii aprinse şi te face să uiţi de ploaie.
A început stagiunea teatrală. Iubesc teatrul, este forma de artă care îmi place cel mai mult după film, probabil fiindcă atunci când era mică ai mei mă duceau la teatru în fiecare săptămână. În cazul meu tristeţea că s-a dus vara e un pic îmbunată de faptul că toamna începe stagiunea teatrală. Aşa că pentru azi m-am decis să postez o fotografie cu Teatrul Naţional din Bucureşti, o clădire masivă aflată în Piaţa 21 Decembrie 1989. A fost construit în 1973 dupa proiectul unui grup de arhitecţi români. Veche clădirea a Teatrului Naţional a fost distrusă în bombardamentele din al doilea război mondial, iar locul pe care se afla teatrul e ocupat în prezent de un hotel. Actuala clădire a Teatrului Naţional a fost modificată ulterior, în 1984, când a căpătat faţada pe care o putem vedea azi. Teatrul are patru săli de spectacole. În cazul că vreţi să vedeţi un spectacol bun, recomand cu căldură “Inimă de câine” de Bulgakov în regia lui Yuriy Kordonskiy, cu Victor Rebengiuc şi extraordinarul Marius Manole. Ca să înţelegeţi căt de maniacă sunt când vine vorba de teatru, pot să ma laud că am văzut piesa de patru ori 🙂
Pentru că ieri am vorbit despre lucruri serioase, m-am gândit ca azi să schimb puţin tonul. Nu ştiu dacă toată lumea se bucură când e vorba de mâncare (cum fac eu) dar una dintre plăcerile vieţii în Bucureşti este că din când în când pot să mă răsfăţ cu o porţie de papanaşi. Poza e mai veche, dar ce contează, papanaşii nu s-au schimbat din 2007 până acum 🙂
P.S. Evident că în timp ce scriam postarea asta m-a apucat o poftă nebună de papanaşi. E cazul să iau măsuri urgente.
Avertizările din cele două fotografii de azi sunt o privelişte obişnuită pentru bucureşteni. O grămadă de clădiri lăsate de izbelişte înainte şi după Revoluţie au ajuns azi ruine, devenind un pericol pentru trecători. Oricare ar fi motivele pentru care clădirile nu sunt reparate, e păcat de toată această moşternire arhitecturală care e pe punctul de a fi pierdută pentru totdeauna.
Ca să fiu cinstită până acum câteva săptămâni n-am ştiut de existenţa locului din fotografia de azi. Cred că am trecut pe lângă clădirea care adăposteşte mica curte interioară de vreo mie de ori, dar niciodată nu mi-a trecut prin cap să intru prin gangul de intrare în curte. Pe la sfârşitul lui august m-am dus să fac poze pe Lipscani si m-am oprit să fac o poză plăcii de marmură fixată pe faţadă pe care scrie că “În această casă poetul Mihai Eminescu a lucrat ca redactor la ziarul Timpul intre anii 1877 – 1879” după care m-am gândit să văd ce se ascunde în spatele gangului. Acolo am dat peste curtea interioară din fotografie, un loc liniştit, cu o mică fântânâ şi o statuie de bronz. Clădirea căreia îi aparţine curtea interioară e cea a Palatului Societăţii de Asigurări Dacia, construit în 1874.
Reluând plimbarea nocturnă pe Calea Victoriei, ajungem la clădirea CEC-ului pe care am mai prezentat-o acum câteva zile în această fotografie. Proiectat în stil eclectic de arhitectul francez Paul Gottereau şi construit între anii 1896-1900, CEC-ul (Casa de Economii şi Consemnaţiuni) a fost singura bancă care a funcţionat în timpul regimului comunist. După liberalizarea din 1990 CEC-ul şi-a pierdut din clienţi (şi pot să înţeleg de ce, am intrat într-un sediu de-al lor prin 2002 şi m-am simţit de parcă m-am întors în timp, am dat de o funcţionară care ţipa la nişte bieţi bătrânei, a căror vină era că o întrerupseseră din croşetat) iar acum încearcă să recupereze teren sub titulatura de “CEC Bank” (şi o reclamă caraghioasă cu Andri Popa). Am citit mai de mult în ziar că primăria capitalei are de gând să mute Muzeul Municipiului Bucureşti în clădirea CEC, dar deocamdata văd că proiectul nu s-a materializat.
Calea Victoriei noaptea – Prima parte
Calea Victoriei noaptea – Partea a 2a
Calea Victoriei noaptea – Partea a 3a
Am mai postat pe blog în două ocazii exemple de arhitectură interbelică în Bucureşti( primul exemplu, al doilea). Între cele două războaie mondiale Bucureştiul a cunoscut o situaţie economică prosperă, care cuplată cu o dorinţă de progres a dus la o deschidere către noile curente arhitecturale ale epocii, modernist şi Art-Deco. În fotografia de azi, înca două exemple (într-o singură fotografie) de arhitectură interbelică; şi de data asta clădirile au fost şi renovate. În stânga avem Hotel Stănescu (sau Negoiu) iar în dreapta Hotel Union. Ele au fost construite între 1929-1931 după proiectul arhitectului Arghir Culina. Imobilele au funcţionat ca hoteluri până în 1990 (dacă nu mă înşel cumva) iar azi funcţionează ca centre de afaceri. Se găsesc la intersecţia dintre strada Ion Câmpineanu şi Academiei. Poate că ar fi fost mai bine (mai edificator) să prind clădirile în întregime, dar ce să-i faci, m-a cam chinuit talentul, ca să zic aşa (acum mă tot gândesc de ce n-oi fi fotografiat eu clădirile dintr-un unghi mai normal).
