Într-o plimbare prin Cişmigiu weekend-ul trecut am dat peste aceste bănci tricolore. Mă întreb dacă intenţia aici a fost să-l copiem pe Funar, vopsind băncile în culorile steagului. În cazul asta ar trebui să le grupeze câte trei în loc de câte două.
După un sfârşit de săptămână ploios, soarele s-a decis să-şi facă din nou apariţia luni, care s-a dovedit a fi o zi frumoasă de început de octombrie. Am ieşit prin oraş dupâ prânz şi am găsit străzile pline de oameni care se bucurau de vremea călduroasă. M-am plimbat un pic prin Centrul Vechi şi am văzut lume la terasele de pe Smârdan. Într-o postare mai veche am scris despre lucrările de renovare a Centrului Vechi. Deşi lucrările nu s-au încheiat, vara asta s-au deschis în Centrul Vechi o mulţime de terase, baruri, restaurante şi cafenele. Multe dintre aceste noi localuri se găsesc pe Smârdan, subiectul fotografiei de azi. Smârdan a fost prima stradă pe care lucrările de reabilitare s-au încheiat şi la ora actuală pare să fie centrul acestui nou avânt comercial. Zona are înca o atmosferă destinsă şi de aceea o prefer altor zone (mai de fiţe). Vara e o adevărată aventură să mergi de la un capăt la altul al străzii, pentru că mesele umplu strada din perete în perete. Cu toate că încă nu-mi vine să sper la ziua când zona asta va arăta bine (şi prin asta nu vreau să zic nici ultra-luxoasă nici prea turistică), mă bucur ori de câte ori am impresia ca lucrurile se mişcă în direcţia bună.
Mai tineţi minte campania socială lansată de Apa Nova acum doi ani, intitulată “De ce iubim Bucureştiul”? Am avut intenţia să fotografiez unele dintre afişe şi indicatoarele de străzi (indicatoare pe care scria dacă vă mai amintiţi “Strada unde am pupat-o pe Ana”, “Strada unde a locuit bunica” etc) dar am călătorit mult în perioada aia şi când m-am întors în oraş la un moment dat toate semnele dispăruseră. Duminică trecută mă plimbam pe Ştirbei când ce să vezi, am găsit indicatorul din fotografie.
Ca o continuare a postului de ieri m-am gândit să fotografiez o bulină de aproape. Pentru versiunea în engleză a blog-ului am scris o postare mai amănunţită despre ce înseamnă bulina roşie, un pic despre cutremurele prin care a trecut Bucureştiul şi cum influenţează bulina valoarea unei propietăţi, dar m-am gândit că pentru varianta în română a blogului explicaţiile nu sunt necesare. În cea de-a doua poză de azi e librăria de pe Lipscani căreia îi aparţine bulina.
In perioada interbelică Bucureştiul s-a aliniat curentelor arhitecturale ale vremii, în capitală construindu-se o mulţime de clădiri în stil modernist şi art-deco. Printre ele şi acest bloc turn cilindric, aflat pe strada Doamnei, proiectat în 1935 de către arhitectul H. Stern. Mi se pare o clădire interesantă în ciuda faptului că faţada arată ca şi cum n-a mai fost atinsă din 1935 (şi probabil nici n-a fost). Cred că este limpede pentru oricine că turnul are nevoie urgentă de renovare. Din nefericire de curând am observat bulina roşie care încadrează imobilul ca risc seismic I, ceea ce înseamnă că fară reconsolidare clădirea va fi pierdută la următorul cutremur. Păcat 🙁
Atunci când sunt rugaţi să recomande un restaurant pentru cineva venit în vizită, cei mai mulţi bucureşteni aleg ca primă opţiune Carul cu bere. Chiar şi turiştii care nu cunosc pe nimeni la Bucureşti ajung la Caru cu bere, fiindcă restaurantul e trecut în toate ghidurile turistice. Proiectat ca un restaurant în stil bavarez, restaurantul ia ochii prin faţada elegantă şi prin decoraţiunile interioare: fresce, vitralii, balcoane, lemnul sculptat, ca să-i parafrazez pe cei de la Planeta Moldova, are di tăti. Carul cu bere funcţionează din 1879. Restaurantul e plin în fiecare seară ceea ce face rezervarea unei mese un lucru necesar, mai ales dacă vreţi să mâncaţi la nefumători. Mâncarea e românească standard, nimic deosebit, dar nici ceva care să dezamăgească, cu alte cuvinte papa bun. Porţiile sunt mari, aşa că fiţi atenţi ce şi cât comandaţi, ca să puteţi ajunge şi la papanaşi 🙂 În ciuda faptului că arată aşa elegant nu mi se pare un restaurant scump, dar asta depinde evident de ce comandaţi. La prânz au un meniu pentru studenţi (cu carnet de student) şi un meniu de pensionari (cu talon de pensie) pentru 19 lei (dacă îmi amintesc corect) şi un meniu business pentru 25 lei. Seara au dansuri şi muzică.
Descrierea de “oraş al contrastelor” e considerată un clişeu printre scriitorii de literatură de călătorie, în primul rând pentru că poate fi aplicată cu succes multor oraşe din lumea asta. Cu toate acestea cred că se potriveşte ca o mănuşă Bucureştiului, care e un amestec fascinant de nou şi de vechi, de clădiri ca Ateneul Român şi de blocuri comuniste, de ruine şi de clădiri din sticlă proaspăt ridicate, de BMW-uri şi de Dacii. În fotografia de azi avem un exemplu de contrast între arhitectură veche şi arhitectură nouă, mai precis două sedii de bancă vecine: vechiul CEC, proiectat în stil eclectic de arhitectul francez Paul Gottereau şi construit între anii 1896-1900 şi noua Bucharest Financial Plaza, proiectată de Ruxandra Fotino şi Sorin Ştefănescu, construită aproape 100 de ani mai târziu, în 1994-1996, prima clădire înaltă din centrul vechi.
La câţiva paşi de Piaţa Universităţii, după ce treci de o piaţă mică cu fântână, se găseşte clădirea Universităţii de Arhitectură din Bucureşti. Clădirea e un hibrid, fiind alcătuită dintr-o aripă veche şi două aripi noi. Aripa veche, care apare în fotografia de azi, a fost proiectată de arhitectul Grigore Cherchez în 1912 în tradiţia stilului brâncovenesc, stil arhitectural dezvoltat în Ţara Românească în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), caracterizat printr-o îmbinare între motive orientale şi elemente ale Renaşterii italiene. În cazul de faţă, stilul brâncovenesc se distinge prin prezenţa loggiei pe faţadă, a coloanelor şi balustradelor ornamentate. Clădirea i-a fost dedicată lui Ion Mincu, considerat unul dintre cei mai mari arhitecţi români. Aripile noi au fost adăugate între anii 1963 şi 1968. Iniţiată de Societatea Arhitecţilor Români în 1892, şcoala de arhitectură a devenit instituţie de stat in 1897 purtând denumirea de Şcoala Naţională de Arhitectură iar în 1904 a căpătat statutul de instituţie independentă de învăţământ superior sub numele de Şcoala Superioară de Arhitectură. În prezent, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu oferă specializări în arhitectură, urbanism, conservare şi restaurare şi design interior.
Azi e o altă zi nebună în care voi fi pe drum preţ de 20 de ore şi în care nu voi avea timp să scriu o postare lungă. Dar n-am vrut să pierd ziua, aşa că m-am gândit să postez o fotografie despre al cărei subiect am scris deja, doar că fotografia e făcută din alt unghi decât cea din postarea iniţială. Postarea cu pricina a fost una dintre primele aşa că unii dintre voi chiar s-ar putea să o fi pierdut. Subiectul de azi este statuia lui Iuliu Maniu din Piaţa Revoluţiei, iar postarea iniţială o găsiţi aici.
Parisul are Sena, Londra are Tamisa iar Bucureştiul are … Dâmboviţa. Pe care am prilejul s-o admir zilnic fiindcă locuiesc foarte aproape de splai. Am fost plăcut surprinsă să descopăr că wikipedia are o pagină dedicată Dâmboviţei, pagină bine realizată şi interesantă. Ca să sumarizez informaţia citită acolo, Dâmboviţa a constituit multă vreme sursa de apă potabilă a Bucureştiului, dar în prezent apele ei sunt foarte poluate datorită deversărilor din canalizare şi industrie. Dămboviţa obişnuia să inunde periodic Bucureştiul, lucru care nu se mai întâmplă azi, datorită faptului că a fost canalizată în 1970, pe toată albia care trece prin Bucureşti. N-a fost folosită niciodată pentru navigare.
