Multe dintre blogurile pe care le urmăresc, mă refer aici la blogurile înrudite cu al meu, care publică zilnic câte o fotografie dintr-un anumit loc sau oraş, au avut zilele acestea câte o postare intitulată “S-a sfârşit vara”. Sunt bloguri dedicate unor locuri aflate ca şi Bucureştiul în emisfera nordică, acea jumătate de planetă aflată la nord de Ecuator. După două zile de ploaie şi o scădere de temperatură care m-a făcut să-mi scot pulovărul din dulap şi să-mi pun sandalele la păstrare, e timpul să scriu şi eu la rândul meu postarea cu tema “vara s-a terminat”. Deşi prognoza meteo pentru Bucureşti prezice o încălzire în următoarele zile (dar în continuare e foarte probabil să plouă) a venit vremea să tastez cu tristeţe cuvintele “A venit toamna (…acoperă-mi inima cu ceva)”. De acum şi până la sfârşitul lui martie va fi sărbătoare de câte ori vom vedea soarele pe cer. Copii încep şcoala săptămâna viitoare iar în curând gripele vor face ravagii (nu prea mari sper) printre bucureşteni. Terasele de vară se vor închide în câteva zile şi cu totii vom începe să petrecem din ce în ce mai mult timp în casă. Partea bună e că sărbătorile de iarnă se aproprie cu paşi repezi.
Uneori văd câte un graffiti ca cel din fotografia de azi şi mă întreb, cum a reuşit autorul să-l deseneze acolo? A atârnat de frânghii ca un alpinist până a terminat de desenat? A avut schele? Sau există vreo soluţie banală care-mi scapă mie?
Clădirea din fotografie, aflată pe Calea Griviţei, părea să fie în renovare când am trecut pe lângă ea duminica trecută. Majoritatea oamenilor ar fi ales să pună nişte ziare vechi în geamuri dar cineva cu suflet de artist a ales să lipească bucăţi de hârtie colorată A4, creând un efect foarte frumos.
Arta străzii critică arta oficială 🙂 Graffiti-ul din fotografia de azi se referă la monumentul din poza de ieri. L-am găsit în două locuri în apropiere de Piaţa Revoluţiei, unde este amplasată “ţeapa”. După cum se poate vedea, “i”-ul din “erorilor” are forma uşor de recunoscut a monumentului.
Nici un bucureştean (cu excepţia artistului care l-a creat) nu pare să aprecieze monumentul din fotografia de azi, amplasat în Piaţa Revoluţiei în 2005. Deşi titlul oficial al monumentului este “Memorialul Renaşterii Glorie Eternă Eroilor şi Revoluţiei Române din Decembrie 1989” cetăţenii Bucureştiului se distrează inventând nume precum “cartoful pe băţ” sau “cartoful tras în ţeapă” (cele mai des auzite de mine), “gogoaşa pe băţ”, “ţeapa cu chiftea în vărf”, “friptura la proţap”, “măslina în scobitoare”, “creieru’ tras în ţeapă” etc. Se pare că designul modern al monumentului nu e deloc pe gustul locuitorilor capitalei. “Ţeapa” a devenit atât de controversată, încât anul trecut unii dintre candidaţii la postul de primar general al Bucureştiului au declarat că în cazul în care vor câştiga alegerile vor demola monumentul.
Am promis ieri că voi continua povestea cablurilor aeriene din Bucureşti drept care fotografia de astăzi e a unui stălp de pe bulevardul Magheru. N-am ales un exemplu extrem, majoritatea stâlpilor din centru arată la fel. În fapt am văzut mulţi stâlpi mai încărcaţi decât cel din poză. Unii par gata să se prăbuşească în orice moment. Sper doar că nimeni nu va fi prin preajmă când se va întâmpla.
Inspirată de un post de pe Buenos Aires Perceptions, un blog de fotografii din Buenos Aires am decis să fac o fotografie similară cu cablurile aeriene din Bucureşti. În poza de azi puteţi observa talmeş-balmeşul aerian de la intersecţia dintre Calea Griviţei şi Buzeşti. Unele dintre cabluri sunt de la transportul public din Bucureşti dar majoritatea sunt cabluri de telefonie, cablu tv sau de Internet. Bănuiesc că la un moment dat numărul de cabluri va deveni aşa de mare, că cei responsabili vor fi nevoiţi să le îngroape. Îmi aduc aminte că anul trecut am citit în presă despre o directivă a Comunităţii Europene potrivit căreia toate ţările membre trebuie să-şi îngroape cablurile până în 2010. Siiigur… 🙂 O să vedem şi asta, cam pe când o face plopul pere. Poftiţi şi mâine pentru că … Va urma!
După cutremurul din 1977 Ceauşescu a decis “reconstruirea” Bucureştiului, după modelul oraşului Phenian din Coreea de Nord, proiect care a culminat cu imensa “Casa Poporului”, actualul Palat al Parlamentului. Casa Poporului era destinată să servească drept sediu al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, ca sediu al unor ministere precum şi ca rezidenţa personală a lui Ceauşescu. Construcţia a început în 1984 şi în momentul înlăturării lui Ceauşescu nu era încă terminată. Palatul Parlamentului deţine câteva recorduri, cum ar fi cea mai mare clădire parlamentară din lume sau locul doi în lume la capitolul “clădiri administrative”, după clădirea Pentagonului.
Casa Poporului a fost şi rămâne o clădire controversată. Unii o consideră un motiv de ruşine, o hidoşenie arhitecturală în timp ce alţii se mândresc cu recordurile deţinute de construcţie şi o consideră cea mai mare atracţie turistică din Bucureşti. Personal fac parte din tabăra care detestă această imensitate, mai ales când considerăm ce s-a pierdut pentru realizarea proiectului. Pentru a face loc pentru noul “Centru Civic” s-au demolat peste 7 km² din vechiul centru al capitalei, incluzând conform wikipedia “19 biserici ortodoxe, 6 sinagogi, 3 biserici protestante, s-au mutat alte 8 biserici, şi s-au demolat peste 30.000 case particulare iar peste 40.000 de oameni din această zonă au fost relocaţi”. Îmi aduc aminte o glumă care circula prin Bucureşti pe vremea aceea, cum că bulevardul din faţa Casei Poporului (actualul Bulevardul Unirii) urma să se numească nu “Victoria socialismului” după dorinţa lui Ceauşescu ci “Victoria socialismului asupra Bucureştiului”.
Din păcate am citit undeva că Palatul Parlamentului chiar e cea mai mare atracţie turistică din Bucureşti. Ce să zic, oamenilor le pac recordurile. Am vizitat şi eu clădirea o singura dată, în 1990 când tocmai fusese dechisă pentru public; îmi amintesc doar nişte camere imense, dimensiunile fiind atât de excesive încât orice altceva (cum ar fi detaliile arhitecturale) trecea neobservat. Astăzi clădirea e folosită de Parlamentul Romaniei, iar în aripa de vest se află Muzeul Naţional de Artă Contemporană (MNAC) deschis în 2004. Clădirea poate fi vizitată de către turişti.
Dacă turlele bisericii din fotografia de azi vă duc cu gândul la bisericile ruseşti, sunteţi pe calea cea bună pentru că biserica din imagine poartă numele de Biserica Rusească. Mai e cunoscută şi sub numele de Biserica Sfântul Nicolae după ţarul Nicolae al II-lea, curtea acestuia donând suma de 600.000 ruble pentru construcţia bisericii. Biserica era destinată iniţial ambasadei şi comunităţii ruse din Bucureşti şi slujbele erau oficiate în limba rusă. Turlele, modelate în stilul rusesc binecunoscut, au fost la început poleite cu foiţă de aur. Construcţia bisericii a început in 1905 şi s-au încheiat în 1909, proiectul aparţinând arhitectului rus Preobrajenski. În timpul primului război mondial biserica a fost închisă iar arhiva şi obiectele de preţ ale bisericii au fost trimise la Petersburg unde s-au pierdut în timpul Revoluţiei Ruse. Biserica a fost trecută de câteva ori de sub autoritatea rusă sub cea română şi înapoi. Aflată în centrul Bucureştiului, în apropierea Universităţii Bucureşti, pe strada Ion Ghica Nr. 3, biserica a fost dată în folosinţa studenţilor şi profesorilor de la Universitatea Bucureşti, primind astfel un al treilea nume, cel de Biserica Studenţilor.
În fotografia de azi avem un graffiti cu un nebun îndrăgostit pe care l-am găsit în gangul de la blocul Dunărea, la Universitate.