Fotografia de azi arată faţada fostei Bănci de Credit Român, aflată pe Stavropoleous, lângă mânăstirea cu acelaşi nume. În prezent clădirea adăposteşte sediile unor instituţii publice. La sfârşitul secolului al XIX-lea Bucureştiul a cunoscut o dezvoltare economică rapidă şi pentru a face faţă acestei situatii s-au deschis o mulţime de bănci grupate în jurul Băncii Naţionale, în aria delimitată de Calea Victoriei şi de străzile Doamnei, Smârdan şi Stavropoleos. În felul acesta s-a creat un district bancar în perimetrul Centrului Vechi, o zonă care până atunci aparţinuse negustorilor, hanurilor şi mânăstirilor.
Mă întreb dacă există vreo lege referitoare la lipirea afişelor. Probabil că există, dar în Bucureşti pare să fie ignorată cu succes 🙂 centrul capitalei fiind plin cu afişe, lipite în cele mai diverse locuri. Am văzut afişe lipite pe cutiile de reciclare şi pe chioşcurile de ziare (ca în fotografia de azi), pe ferestre, pe uşi, pe zidurile diverselor clădiri, pe tablourile electrice, pe stâlpii de orice fel, pe copaci, pe garduri, în staţiile de autobuz, pe lăzile de gunoi, mai precis ca să sumarizez, peste tot 🙂
Acum vreo doi ani de zile Bucureştiul a căpătat în sfârşit trasee de bicicletă. N-a fost deloc o naştere uşoară 🙂 Mai întâi primăria a încercat să interzică bicicletele în Bucureşti pe motiv că nu există piste de bicicletă! Vorbim despre cea mai poluată capitală europeană ai cărei cetăţeni respiră zilnic gazele de eşapament scuipate de 1,5 milioane de maşini. Interzicerea a fost primită cu proteste, lucrurile s-au aflat la Brussels, care a trimis o notificare, interzicerea a fost ridicată şi primăria s-a apucat să creeze piste de biciclete. Atâta doar ca n-au făcut-o cum se face peste tot în lumea asta, nu 🙂 În loc să ia din carosabil, cum e peste tot în lume, pistele de bicicletă şi-au găsit locul pe trotuar, peste bieţii pietoni care şi aşa nu aveau loc de maşinile parcate până în zidul clădirilor. Deşi au trecut mai mult de doi ani de la apariţia lor, lumea nu e încă obişnuită cu traseele de biciclete. Pietonii merg exact pe mijlocul lor iar din loc în loc pistele sunt blocate de maşini parcate, copaci sau mai ştiu eu ce. Cu toate astea am senzaţia, bazându-mă pe metodă de observaţie vizuală 🙂 că numărul bicicliştilor din Bucureşti a crescut faţă de acum câţiva ani.
Azi e zi tematică la City Daily Photo, o comunitate de oameni care au în comun două pasiuni: fotografia şi oraşul în care trăiesc. Ziua tematică e un eveniment care are loc la începutul fiecărei luni, când fiecare blog participant postează o fotografie pe o anumită temă. Tema zilei de azi este: “Lemn”. Urmărind acest link puteţi vedea fotografiile care participă la ziua tematică
Dacă după ce v-aţi plimbat ceva timp prin Muzeul Ţaranului Român vă simţiti obosiţi, n-aş recomanda să vă asezaţi pe unul dintre scaunele de mai sus. Nu de alta, dar s-ar putea să fiţi alergat de supraveghetoarele de sală, care după cum se vede din fotografia de mai jos, au o grămadă de arme albe la dispoziţie.
Ceea ce face MŢR-ul deosebit este modul în care colecţia este prezentată, amintind mai mult de o galerie de artă decât de un muzeu. Obiectele prezentate nu sunt în vitrine, ci sunt lăsate libere, “să respire”. Informaţia este scrisă pe coli de hârtie iar desenele sunt făcute cu mâna liberă. Asta face ca distanţa dintre privitor şi exponat să fie mai mică iar impactul asupra privitorului să fie mai mare, experienţa mai personală. Muzeul e în mod cert deosebit de alte muzee pe care le-am văzut. Viziunea aparţine pictorului Horia Bernea, primul director de după 1990 al reînfiinţatului muzeu, şi a uneia dintre colaboratoarele sale principale Irina Nicolau. Sub conducerea lui Horia Bernea muzeul a câştigat în 1996 titlul de Muzeul European al Anului, primul muzeu din Europa de Est căruia i s-a acordat aceast premiu.
Muzeul Ţăranului Român e în opinia mea unul dintre cele mai interesante muzee din Bucureşti. După cum sugerează şi numele, muzeul adăposteşte o colecţie largă de obiecte folosite de ţaranii români: vase de ceramică, costume tradiţionale, icoane şi alte artefacte religioase, obiecte de mobilier, covoare etc, precum şi o largă colecţie de fotografii care documentează viaţa la sat. Muzeul a fost fondat în 1906 sub numele de Muzeului etnografic şi de artă naţională, funcţionând temporar într-un imobil de pe Calea Griviţei. Construcţia sediului din Kiseleff, cel din fotografiile de azi, a fost începută în 1912 pentru a fi terminată abia 29 de ani mai târziu în 1941. Această întârziere s-a datorat faptului că lucrările au fost oprite în 1916 fiind reluate abia în 1932. Clădirea de cărămidă roşie a fost proiectul arhitectului Nicolae Ghika Budeşti, ea fiind o ilustrare a stilului neoromânesc inspirat din tradiţia brâncovenească, stil foarte popular în Bucureşti la începutul secolului 20. În 1953 clădirea a devenit sediul unui muzeu dedicat Partidului Comunist Român, colecţia fiind mutată în Palatul Ştirbei din Calea Victoriei. După 1990 colecţia s-a reîntors în sediul de la Şosea.
Pentru că în postarea anterioară am arătat una dintre firmele de la Carul cu bere m-am gândit să fotografiez şi restul de detalii de la intrare. Drept care ieri mi-am făcut drum pe acolo şi am făcut fotografiile pe care le puteţi vedea astăzi.
Ca să vezi… Am trecut pe aici de sute de ori, am mâncat la Caru cu Bere de zeci de ori şi totuşi abia ieri am observat că pe firma centrală e o halbă cu bere 🙂
Fotografia de azi înfăţisează una dintre firmele de la Caru cu Bere, în opinia mea cel mai cunoscut restaurant din oraş, despre care am vorbit într-o postare mai veche.
Deşi pare cumva uitat la marginea parcului Carol, Castelul Ţepeş are după opinia mea o poezie a sa proprie, un farmec desuet datorat aerului său de copie medievală. A fost construit în anul 1906 cu ocazia Expoziţiei Generale Române, organizată cu prilejul celebrării a 40 de ani de domnie a Regelui Carol I. Expoziţia a fost modelată după Expoziţia Universală care avusese loc la Paris în 1900 şi a avut ca scop prezentarea realizărilor României sub conducerea regelui Carol I. Castelul este modelat după Cetatea Poenari, reşedinţa secundară a lui Vlad Ţepeş, de unde şi numele turnului. Castelul este de fapt un turn de apă, înalt de 23 de metri şi având diametrul de 9 metri, cărămida de la exterior ascunzând rezervorul. Aproape de vârf există o platformă de unde se poate admira Parcul Carol. Arhitectul clădirii a fost Scarlat Petculescu. După primul război mondial castelul a fost transformat într-o cazarmă destinată corpului de gardă de la Mormântul Ostaşului Necunoscut iar din 2004 a devenit sediul Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor. În prezent castelul se află în renovare.