Chiar dacă titlul meu n-ar fi dat în vileag subiectul fotografiei de azi, el n-ar fi fost greu de ghicit, campanila şi stilul arhitectural romanic specific nordului Italiei (regiunii Lombardiei) dând în vileag faptul că avem de-a face cu Biserica Italiană. Biserica Italiană “Preasfântul Mântuitor” este o biserică catolică, construită între anii 1915-1916, cu fonduri donate de regele Victor Emmanuel al III-lea, de Sfăntul Scaun, de ambasada Italiei şi de comunitatea italiană din România care în 1915 număra circa 7000 de persoane. Biserica este proprietatea statului italian şi se află pe cel mai aglomerat bulevard din Bucureşti, Nicolae Bălcescu. Arhitecţi au fost Mario Stoppa şi Giuseppe Furaboschi. Primul paroh, Antonio Mantica, a slujit aici până la sfârşitul anului 1949 când a fost arestat şi obligat să părăsească România. Cel de-al doilea paroh, Clemente Gatti, a slujit până în martie 1951 când a fost de asemenea arestat, condamnat la 15 ani închisoare şi în aprilie 1952 deportat. Biserica a fost închisă până în 1968, când a fost redeschisă cu prilejul vizitei în România a prim-ministrului italian Amintore Fanfani. Ea a rămas deschisă doar pentru slujbe ocazionale cum ar fi Paştele, Crăciunul, Sărbătoarea Maicii Domnului, etc. Biserica a fost redeschisă după Revoluţia din decembrie 1989. Casa parohială alăturată bisericii a fost construită în 1924 şi pentru o vreme a găzduit şcoala italiană. Campanila este înaltă de 27.75 m şi e dotată cu 4 clopote. Imobilele de apartamente care înconjoară biserica au fost ridicate în anii treizeci, modificând ambianţa din jurul bisericii.
Pe lângă biserică, în complexul Stavropoleos se mai găseşte şi o mică curte interioară, împrejmuită din 3 părţi de o clădire cu porticuri, adăugată în timpul unei renovări din anii 1899-1901 de către arhitectul Ion Mincu. La o privire atentă se poate observa că Mincu s-a inspirat din arhitectura bisericii în realizarea acestui proiect. Clădirea adăposteşte o bibliotecă conţinând o colecţie de vechi manuscrise, o sală de conferinţe şi o colecţie de obiecte vechi bisericeşti, dintre care unele aduse aici de la bisericile demolate în timpul regimului comunist. Cei care au grijă de mânăstire lucrează şi la restaurarea cărţilor vechi, a icoanelor şi veşmintelor liturgice, la traducerea manuscriselor şi partiturilor vechi, la trecerea pe suport digital a fondul de manuscrise şi partituri. Biserica e renumită şi pentru corul său care cântă muzică bizantină. Mica curte interioară e foarte plăcută, inspirând pace şi linişte pe orice vreme.
În postarea de ieri am vorbit despre senzaţia care te încearcă când vizitezi Stavropoleos, cum în opinia mea cred că e imposibil să vizitezi un astfel de loc şi să nu te simţi mişcat. Sentimentul e şi mai puternic la vederea interiorului bisericii. Deşi pereţii acoperiţi de fresce şi icoanele aurite sunt o imagine familiară în bisericile ortodoxe, aici ele arată şi mai bine şi parcă te îndeamnă la meditaţie. Cănd am vizitat eu până şi turiştii stateau liniştiti pe băncuţe urmărind silueta îmbracată în negru care ingrijea candelele.
Stavropoleos e una dintre cele mai frumoase biserici din Bucureşti şi deasemenea una dintre cele mai vechi. A fost ridicată între 1724 şi 1730 în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat de către călugărul grec Ioanichie Stratonikeas. Deşi biserica este micuţă e ca o mică bijuterie şi cred că e imposibil să vizitezi un loc ca Stavropoleos şi să nu te simţi mişcat (da, se poate; nu e nevoie să ai 38000 metri pătraţi, dacă ştiti la ce fac aluzie, mântuirea vine şi la suprafeţe mai mici). Fiecare detaliu e deosebit: coloanele pridvorului, pictura şi sculptura exterioară, frescele din interior. În trecut biserica a fost centrul unui complex mânăstiresc care includea şi un han, din veniturile căruia era întreţinută mânăstirea. Hanul şi clădirile anexe au fost demolate la sfârşitul secolului al XIX-lea, ele fiind avariate într-un incendiu. Biserica, este singura rămasă din clădirile iniţiale. Ea este un exemplu de stil brăncovenesc.
O biserică frumoasă cocoţată în vârf de deal pentru a fi vizibilă din multe puncte ale oraşului. Asta se petrecea în trecut, astăzi nu mai este valabil datorită blocurilor din Centrul Civic. Ca să fac o paranteză, azi ne “bucurăm” privirile în zare cu Casa Poporului. Închid paranteza. E o minune că biserica n-a fost şi ea mutată în anii 80 ca multe altele, minune probabil datorată prieteniei dintre liderii Bisericii Ortodoxe Române şi Partidul Comunist Român. În secolul al XV-lea dealul Mitropoliei era acoperit de viţă de vie iar în vârful lui se găsea o biserică de lemn. Construcţia noii biserici a fost începută în 1656 de prinţul valah Constantin Şerban Basarab şi terminată de Radu Leon în 1668 când a fost numită şi “Mitropolia Ungro-Vlahiei”, titulatură deţinută până atunci de biserica Sf. Gheorghe-Vechi. După Primul Război Mondial Mitropolia a devenit Patriarhie a României Mari. Picturile originale ale bisericii s-au pierdut, singurul lucru care s-a păstrat fiind o icoană reprezentându-i pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, aceştia fiind şi ocrotitorii catedralei care poartă hramul Sfinţilor Constantin şi Elena. Pictura actuală a fost realizată în 1933 de Dimitrie Belisarie.
Pozele de azi sunt o continuare la seria cu biserica Sfăntul Dumitru Poştă. În multe religii din lume lumânările sunt folosite la ritualurile religioase sau sunt aprinse de credincioşi ca ofrande aduse sfinţilor, pentru pomenirea celor dispăruţi sau pentru ca cineva care încă trăieşte să primească ajutorul divin. În Bucureşti dulapurile cu lumânări sunt amplasate în afara bisericilor, ca să protejeze biserica de foc şi de fum. Ele pot fi mici (ca la Stavropoleos) sau mari (cum ar fi construcţia de la Patriarhie) şi de obicei au o uşă care se poate închide pentru a proteja lumânările de ploaie şi de vânt.
De obicei nu-mi place să fac poze în interiorul bisericilor fiindcă mereu e cineva care se roagă şi am senzaţia că incomodez. Dar de data asta mergând la biserică cu ocazia botezului am aşteptat până s-a terminat şi am făcut repede câteva poze. Am vrut să surprind aici un interior tipic de biserică ortodoxă, cu toate obiectele de cult aferente, de exemplu, multitudinea de icoane, candelele care ard sub ele etc.
Duminica trecută am fost invitată la un botez la biserica din fotografia de azi, Sfântul Dumitru cunoscută şi sub numele de “Biserica de Jurământ” deoarece în secolul al XVII-lea impricinaţii implicaţi într-o judecată veneau aici şi încinşi cu brăul Precuratei jurau să spună adevărul. Biserica mai poartă numele de “Sfântul Dumitru Poştă”, datorită faptului că este pe Strada Poştei, iar în trecut a fost multă vreme cunoscută sub numele de “Biserica Bălăceanului” pentru că se afla pe moşia vornicului Badea Bălăceanu. Biserica are o istorie destul de zbuciumată. Pe aceste locuri a existat o biserică din lemn încă din secolele al XV sau XVI dar a fost distrusă în 1595 şi refăcută la începutul secolului al XVII-lea. Căzută în ruină după căderea în dizgraţie a Bălăcenilor, biserica a fost refăcută din nou între 1741-1746 pentru a cădea din nou în ruină spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. În 1802 este grav avariată de cutremur, apoi arsă într-un incendiu în 1804. Refăcută în 1843 biserica arde din nou în Focul cel Mare din 1847. După incendiu, biserica este refăcută în 1852 de către episcopul Filotei Filitti al Buzăului. După primul război mondial biserica a fost lăsată în paragină şi propusă demolării dar a fost salvată datorită unei campanii în presă. De atunci biserica a mai fost consolidată şi renovată de câteva ori.