După cum am menţionat într-o postare anterioară îmi plac mult fotografiile cu reflexii. Cred că prin exploatarea lor se pot obţine nişte efecte fotografice deosebite, dându-ne în acelaşi timp o nouă perspectivă de a privi lucrurile. Drept care pentru azi vă propun una din încercările mele de a obţine o reflexie frumoasă. Fotografia am făcut-o pe Calea Victoriei şi reprezintă turnul de la clădirea de birouri Adriatica (1936) reflectându-se la apus în clădirea Hotelului Novotel.
Reluând plimbarea nocturnă pe Calea Victoriei, ajungem la clădirea CEC-ului pe care am mai prezentat-o acum câteva zile în această fotografie. Proiectat în stil eclectic de arhitectul francez Paul Gottereau şi construit între anii 1896-1900, CEC-ul (Casa de Economii şi Consemnaţiuni) a fost singura bancă care a funcţionat în timpul regimului comunist. După liberalizarea din 1990 CEC-ul şi-a pierdut din clienţi (şi pot să înţeleg de ce, am intrat într-un sediu de-al lor prin 2002 şi m-am simţit de parcă m-am întors în timp, am dat de o funcţionară care ţipa la nişte bieţi bătrânei, a căror vină era că o întrerupseseră din croşetat) iar acum încearcă să recupereze teren sub titulatura de “CEC Bank” (şi o reclamă caraghioasă cu Andri Popa). Am citit mai de mult în ziar că primăria capitalei are de gând să mute Muzeul Municipiului Bucureşti în clădirea CEC, dar deocamdata văd că proiectul nu s-a materializat.
Calea Victoriei noaptea – Prima parte
Calea Victoriei noaptea – Partea a 2a
Calea Victoriei noaptea – Partea a 3a
Descrierea de “oraş al contrastelor” e considerată un clişeu printre scriitorii de literatură de călătorie, în primul rând pentru că poate fi aplicată cu succes multor oraşe din lumea asta. Cu toate acestea cred că se potriveşte ca o mănuşă Bucureştiului, care e un amestec fascinant de nou şi de vechi, de clădiri ca Ateneul Român şi de blocuri comuniste, de ruine şi de clădiri din sticlă proaspăt ridicate, de BMW-uri şi de Dacii. În fotografia de azi avem un exemplu de contrast între arhitectură veche şi arhitectură nouă, mai precis două sedii de bancă vecine: vechiul CEC, proiectat în stil eclectic de arhitectul francez Paul Gottereau şi construit între anii 1896-1900 şi noua Bucharest Financial Plaza, proiectată de Ruxandra Fotino şi Sorin Ştefănescu, construită aproape 100 de ani mai târziu, în 1994-1996, prima clădire înaltă din centrul vechi.
Azi e o altă zi nebună în care voi fi pe drum preţ de 20 de ore şi în care nu voi avea timp să scriu o postare lungă. Dar n-am vrut să pierd ziua, aşa că m-am gândit să postez o fotografie despre al cărei subiect am scris deja, doar că fotografia e făcută din alt unghi decât cea din postarea iniţială. Postarea cu pricina a fost una dintre primele aşa că unii dintre voi chiar s-ar putea să o fi pierdut. Subiectul de azi este statuia lui Iuliu Maniu din Piaţa Revoluţiei, iar postarea iniţială o găsiţi aici.
Ca să mai prelungesc un pic aniversarea, am decis ca astăzi să postez o fotografie cu o clădire frumoasă, numai bună de pus pe vederi sau în ghiduri turistice. Este vorba de clădirea Bibliotecii Centrale Universitare, aflate vizavi de Palatul Regal (sau Muzeul de Artă al României, după cum doriţi) în Piaţa Revoluţiei. Clădirea a fost ridicată după planul arhitectului francez Paul Gottereau, care a proiectat şi Palatul Regal şi clădirea CEC (a cărei fotografie n-am postat-o încă pe blog). Construcţia a început in 1890 iar inaugurarea s-a petrecut in 1895, clădirea primind numele de “Palatul Fundaţiei Universitare Carol I”, ea fiind ridicată pe locul cumpărat de regele Carol I pentru fundaţia care îi purta numele. În 1948 Biblioteca Fundaţiei Universitare devine instituţie de stat primind numele de Biblioteca Centrală Universitară. Clădirea a fost grav avariată în Revoluţia din 1989 când peste 500000 volume au fost distruse într-un incendiu. După 1990 biblioteca a fost restaurată iar în 2001 a fost redeschisă.
Ca să nu credeţi cumva că în Bucureşti se găsesc numai clădiri comuniste, cabluri aeriene şi graffiti m-am gândit că a venit momentul să postez o fotografie cu una dintre clădirile frumoase din capitală. Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei a fost construit între anii 1899-1902 după proiectul arhitectului I. D. Berindei în stil baroc franţuzesc foarte la modă în epocă. Faţada este dominată de intrarea în clădire; deasupra intrării avem o copertină uriaşă în formă de scoică iar doi lei din piatră păzesc treptele şi uşa. George Enescu a locuit aici pentru o vreme, clădirea aparţinând soţiei sale Maria Cantacuzino. Enescu era adeptul unei vieţi mai simple şi el şi soţia sa au ales să locuiască într-o casă mai mică aflată în spatele palatului. Azi palatul conţine Muzeul George Enescu unde se găsesc expuse obiecte care au aparţinut marelui compozitor: partituri, manuscrise, instrumente muzicale cum ar fi unele dintre viorile sale. Îmi amintesc şi azi ce impresie a făcut asupra mea clădirea atunci când am văzut-o prima oară. Cred că aveam vreo 10 ani când o mătuşă ne-a dus pe mine şi pe verişoara mea într-o plimbare pe Calea Victoriei. Pe vremea aceea locuiam în Berceni, şi vă puteţi imagina ce impresie a făcut asupra mea palatul Cantacuzino după blocurile din Berceni. Mi s-a părut de pe altă lume, cea mai frumoasă clădire din lume 🙂
Deoarece fotografia de ieri a fost foarte bine primită (numărul de vizitatori a fost dublu faţă de ziua precedentă), m-am hotărât să mai postez încă o poză din pasajul Macca-Vilacrosse. Fotografia de azi e a tavanului de sticlă de la baza potcoavei mai precis partea care leagă cele două aripi ale pasajului, precum şi un pic din clădirea aferentă.
Vilacrosse şi Macca sunt cele două aripi ale unui pasaj acoperit cu sticlă, în formă de potcoavă, care astăzi adăposteşte cafenele, restaurante şi câteva magazine. E unul dintre locurile cele mai populare pentru o ieşire cu prietenii în Bucureşti, avantajul fiind că eşti ferit în caz de ploaie, dar cu toate acestea senzaţia e de afară, de lumină naturală. Aici găsim câte ceva pentru toate gusturile: sunt vreo două cafenele egiptene unde se poate fuma narghilea, o cafenea cu muzică bună pe nume Blues Cafe, un restaurant cu specific românesc, un bistro franţuzesc, chiar şi un restaurant chinezesc. Am petrecut multe seri plăcute bând vin cu prietenii la cafenelele din pasaj. Într-o seara de vară e foarte greu să găseşti o masă liberă. Pasajul a fost construit în 1890-1891 după un proiect al arhitectului Felix Xenopol. Dacă ar fi să ne luăm după eleganta arcadă de sticlă cred că intenţia iniţială era ca pasajul să aibă un aer franţuzesc. Asta era la sfârşitul secolului trecut pe vremea când se vroia transformarea Bucureştiului în “micul Paris”. Astăzi însă atmosfera e mai mult orientală, poate şi din cauza narghilelelor. În timpul comuniştilor pasajul s-a numit Pasajul Bijuteria după numele magazinului de bijuterii aflat în apropiere.
Continuând plimbarea nocturnă pe Calea Victoriei, ajungem la numărul 40 unde se găseşte o piaţă mică cu o fântână, iar în fundal, pe latura paralelă cu Calea Victoriei, frumoasa clădire a Teatrului Odeon. Am citit o grămadă despre istoria teatrului înainte de a scrie textul de azi şi am aflat despre clădire şi terenul aferent că a avut o grămadă de propietari şi a fost folosită în diverse scopuri. Dar în cele din urmă am decis să las deoparte toate aceste detalii. E vineri, aşadar e timpul pentru distacţie şi nu pentru o lecţie de istorie. Aşa că o să mă mulţumesc să zic doar că teatrul în forma lui actuală a fost construit in 1911 şi că Odeon este cea elegantă sală de teatru din Bucureşti. Statuia îl reprezintă pe Kemal Ataturk, fondatorul Republicii Turce şi primul ei preşedinte.
Pe una dintre laturile Pieţii Revoluţiei, pe colţ cu strada Dem Dobrescu, se află una dintre cele mai ciudate construcţii din Bucureşti. E fosta clădire a Direcţiei V Securitate şi actualul sediu al Uniunii Arhitecţilor din România. Partea de jos a clădirii este alcătuită din zidurile exterioare ale vechii case (care datează din 1890) în care îşi avea sediul Securitatea şi care a fost distrusă la Revoluţia din 1989. În 2003, Uniunea Arhitecţilor din România, a ridicat o clădire modernă, de sticlă, peste zidurile vechii clădiri, după un proiect al arhitecţilor Zeno Bogdănescu şi Dan Marin. Clădirea, ca orice proiect de acest gen, a stârnit controverse şi căutând pe web am găsit multe forumuri unde era numită “hidoasă”, “oribilă” etc., opinia fiind că dacă Uniunea Arhitecţilor îşi are sediul într-o clădire atât de urâtă nu e de mirare că exemplele de arhitectură contemporană din Bucureşti sunt cum sunt. Sincer, opinia mea este că atitudinea negativiştilor e un pic nedreaptă, fiindcă în cazul de faţă nu au existat alternative. Fosta clădire era prea avariată şi în condiţiile date s-ar fi ajuns la demolarea ei, în locul respectiv urmând să apară oricum o clădire de sticlă similară cu partea de sus a clădirii actuale. Soluţia aleasă are meritul că te face să te gândeşti la trecutul clădirii, la ce s-a petrecut acolo. Deşi nu pot spune cu mâna pe inimă că îmi place la nebunie noua clădire, mi se pare o alegere cu oarece imaginaţie.
