A venit vremea pentru încă o poză cu o clădire frumoasă. Fostul Palat Regal aflat pe Calea Victoriei în colţul de nord-vest al Pieţii Revoluţiei, a fost construit în jurul anului 1815 de prinţul Dinicu Golescu. Clădirea a fost remodelată în 1882-1885 după planurile arhitectului francez Paul Gottereau şi reconstruită din nou în 1930-1938 după ce fusese distrusă de un incendiu în 1926. Din 1948 palatul a devenit sediul Muzeului Naţional de Artă a României (MNAR) şi adăposteşte o largă colecţie de artă românească şi europeană din secolele al 15lea până în secolul al 20lea. Clădirea a fost avariată în timpul Revoluţiei şi a fost închisă pentru renovare vreme de câţiva ani după 1989.
Vineri seara, după o întâlnire în oraş cu o prietenă, m-am plimbat pe Calea Victoriei de la Ateneu la Universitate, căscând gura la clădirile luminate de pe traseu. Şi cum de când am început proiectul ăsta am mereu aparatul de fotografiat cu mine, am făcut şi poze. În fotografia de azi au stat cuminţi pentru a fi fotografiate Palatul Telefoanelor şi hotelul Novotel. Hotelul, un cub de sticlă ca atâtea altele care au umplut oraşul, are un element de arhitectură interesant care îl deosebeşte de celelalte cuburi de sticlă din Bucureşti şi anume intrarea. Deşi pare ciudat lipită de partea din spate, intrarea o reconstituie pe cea a vechiului Teatru Naţional a cărui clădire a fost distrusă întru-un bombardament în cel de-al doilea război mondial, în august 1944. Mi se pare o alegere bună, un fel de legătură peste ani, de celebrare a istoriei oraşului.
English version
“Fugiţi, fugiţi. Fugiţi cât vă ţin picioarele!” Cam asta mi-a insipirat sculptura asta când am vazut-o prima oară pe Calea Victoriei. Aşa că am zâmbit când am aflat că numele sculpturii este chiar “Alergătorii”. Poate ar trebui să mă fac critic de artă 🙂 Spre surpriza mea, artistul este un sculptor francez, Alfred Boucher care, conform wikipedia, a fost mentorul lui Camille Claudel şi prieten bun cu Rodin.
Un grup de turişti ascultă explicaţiile ghidului în faţa uneia dintre cele mai frumoase clădiri din Bucureşti: Ateneul Român. Prestigioasa sală de concerte a fost construită în 1888 în stil neoclasic după un proiect al arhitectului francez Albert Galleron. Proiectul a fost conceput de diplomatul Constantin Exarcu şi o parte din banii necesari pentru terminarea construcţiei au fost strânşi prin subscripţie publică, la îndemnul “Daţi un leu pentru Ateneu”. Cu cupola sa de 40 m şi cele opt coloane ionice clădirea seamănă cu un templu antic. Orchestra rezidentă la Ateneul Român este Filarmonica George Enescu.
Sper ca această fotografie să deschidă o lungă serie de fotografii cu bisericile din Bucureşti. Motivele ar fi că multe dintre bisericile din Bucureşti sunt printre cele mai vechi şi cele mai frumoase edificii din oraş şi că în plus multe dintre ele au o istorie interesantă. Biserica albă se gaseşte pe Calea Victoriei la numărul 110. Din păcate va trebui să se califice numai pentru concursul de frumuseţe fiindcă despre istoria ei n-am fost în stare să aflu prea multe în ciuda faptului că am căutat informaţii în 10 cărţi de istorie şi arhitectură a Bucureştiului precum şi pe web. Ce am aflat e că se numeşte Biserica Albă fiindcă întotdeauna a fost văruită în alb (nu că ar fi fost prea greu de ghicit). A fost construită la începutul secolului al XVIII-lea sub îndrumarea preotului Neagu Dărvaş şi de atunci a fost restaurată de câteva ori. Dacă o voi prinde deschisă în peregrinările mele prin oraş voi încerca să fac o poză şi interiorului, care a fost pictat în 1873 de Gheorghe Tattarescu, unul dintre cei mai renumiţi pictori români.
Iuliu Maniu (8 ianuarie 1873 – 5 februarie 1953) a fost unul dintre cei mai proeminenţi politicieni români, ocupând de 3 ori postul de prim-ministru al României între anii 1928-1933. Maniu a fost un adversar declarat al politicii de influenţa a Rusiei, motiv pentru care a fost închis de către comunişti în 1947, când aceştia au ajuns la putere. S-a stins din viaţa în 1953 în închisoarea din Sighet. Statuia sa, opera a artistului Mircea Spătaru se găseşte in Piaţa Revoluţiei, în faţa fostului sediu al Partidului Comunist Român. Îmi place statuia pentru că e modernă, expresivă şi plină de patos, ceva diferit fată de statuile standard de secol al XIX-lea de care Bucureştiul este plin.
Trecând prin faţa Palatului Cercului Militar Naţional (în poză) ieri, am văzut un banner cu următorul mesaj: “29 iulie – Ziua Imnului Naţional al României”. Căutând pe web am aflat că 29 iulie a fost votată Ziua Imnului Naţional al Romăniei in 1998, in amintirea zilei de 29 iulie 1848, când “Deşteaptă-te, române!” a fost cântat pentru prima dată. Bun. N-a durat decât zece ani până să aflu de sărbătoarea asta 🙂 Versurile de la imn aparţin lui Andrei Mureşan, poet, ziarist şi revoluţionar iar melodia era una de largă circulaţie în epocă căruia nu i se cunoaşte cu certitudine autorul. În multe surse Anton Pann este cel creditat ca autor al muzicii imnului. Din 1848 şi până acum, “Deşteaptă-te române” a fost cântat cu înflăcărare ori de câte ori românii au avut nevoie de un mesaj de îmbărbatare şi patriotism. Cântecul a devenit imnul României după Revoluţia din 1989, înlocuind imnul comunist “Trei culori”. Şi acum, spre delectarea tuturor, transcriu aici prima strofă din imn:
Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soartă,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani.
Acum ori niciodată să dăm dovezi în lume
Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian.