În încercarea de a face clienţii să le treacă pragul, multe magazine s-au aliniat spiritului sărbătorilor şi şi-au decorat faţadele cu luminiţe, globuri şi brazi de Crăciun. E şi cazul clădirii din imagine, Magazinul Victoria de pe Calea Victoriei. Ultima dată când am intrat în el, Victoria arăta mai mult a bazar decât a magazin modern fie el şi “universal”, dar lucrurile n-au stat întotdeauna aşa. La vremea când a fost construit, Magazinul Victoria purta numele de Galeries Lafayette şi era un magazin modern modelat după marile magazine pariziene. El introducea la Bucureşti o nouă formulă comercială, magazinul universal, până atunci bucureştenii fiind obişnuiţi cu prăvăliile mici din zona Lipscani. Victoria a fost construit în 1928 în stil Art Deco, după planurile arhitectului Herman Clejan. Magazinul a stat şi la baza unui banc celebru din perioada comunistă, banc bazat pe sloganul magazinului de la acea vreme “Magazinul Victoria, 50 de magazine într-unul singur”, care putea fi văzut pe peretele dinspre Poliţia Capitalei. Bancul era legat de salamul Victoria, “un salam in 50 de magazine” potrivit bancului, o aluzie la lipsa de alimente din perioada comunistă.
Din nou online după mai bine de 48 de ore de absenţă. Nu, n-am rămas înzăpezită mai ştiu eu pe unde, şi nici n-am fost în pauză de cumpărături ci hard disk-ul de la server cumpărat şi instalat la sfârşit de iunie şi-a dat obştescul sfârşit după numai 6 luni de funcţionare. Aşa că timp de două zile bărbatu-meu s-a chinuit să recupereze datele (ultimul back up era de acum 10 zile) şi să instaleze un nou server. Iar azi în fine totul e online, fără să fi pierdut nimic. Sper că acum mi s-a schimbat norocu şi păţania asta n-o să se întâmple din nou.
Prima fotografie după această pauză înfăţişează tot clădirea al cărei turn apărea în reflecţia ultimul post, de data asta dintr-o perspectivă directă, de la nivelul străzii. După cum am menţionat în postul anterior, clădirea se află pe Calea Victoriei şi e cunoscută sub numele de clădirea Adriatica. A fost ridicată în stil modernist în anii 1936-1937 de către arhitecţii Rudolf Fraenkel, Teller şi Dem Săvulescu. Dând click aici puteţi vedea o poză cu clădirea de la sfârşitul anilor 30.
După cum am menţionat într-o postare anterioară îmi plac mult fotografiile cu reflexii. Cred că prin exploatarea lor se pot obţine nişte efecte fotografice deosebite, dându-ne în acelaşi timp o nouă perspectivă de a privi lucrurile. Drept care pentru azi vă propun una din încercările mele de a obţine o reflexie frumoasă. Fotografia am făcut-o pe Calea Victoriei şi reprezintă turnul de la clădirea de birouri Adriatica (1936) reflectându-se la apus în clădirea Hotelului Novotel.
Statuile din fotografiile de acum patru zile aparţin clădirii din poza de azi: Observatorul Astronomic Amiral Vasile Urseanu din Bucureşti, o casă de început de secol aflată pe bulevardul Lascăr Catargiu. A fost construită între anii 1908-1910 de arhitectul I. D. Berindei pentru Amiralul Vasile Urseanu (1848-1926) a cărui pasiune era astronomia şi care a fost preşedintele primei societăti româneşti de astronomie, Societatea Astronomică, înfiinţată în 1908. Casa, construită din fonduri proprii de Urseanu pentru a fi folosită drept observator astronomic al societăţii, are o cupolă în partea cea mai înaltă (nevizibilă din unghiul din care am făcut eu poza) şi a fost dotată cu o lunetă Zeiss. După moartea amiralului, casa a trecut în moştenirea soţiei sale care în 1933 o donează primăriei pentru a fi folosită ca Pinacoteca Municipiului Bucureşti. Observatorul astronomic a rămas în continuare în funcţiune în clădire. În 1949 cele mai valoroase tablouri ale Pinacotecii au fost preluate de Galeria Naţională, cele rămase formând Muzeul de Artă a Municipiului Bucureşti care a fuzionat cu Muzeul de Istorie al Bucureştiului, iar în clădire s-a înfiinţat Muzeul Ştiinţelor Experimentale, inagurat în 1950 în care a fost integrat şi Observatorul Astronomic. Astăzi Obsevatorul ţine de Muzeul Municipiului Bucureşti şi este deschis publicului.
Mai multe poze şi câteva detalii în plus găsiţi şi la Bucureştii noi şi vechi.
Trebuie să remarc că am fost plăcut impresionată de pagina de web a observatorului. Spre deosebire de multe alte pagini de web ale unor instituţii oficiale din România a lor e bine făcută: se încarcă repede, nu are reclame clipind din toate direcţiile, gif-uri mişcătoare sau mai ştiu eu ce brizbrizuri, are informaţii utile, bine catalogate, navigarea prin site e foarte uşoară şi pagina merge bine chiar şi în Chrome. Bravo pentru o treabă bine făcută.
Cine îşi mai aminteşte azi de Moş Gerilă (după toate aparenţele frate geamăn cu Moş Crăciun)? Aveam vreo cinci ani când l-am întâlnit (un coleg de serviciu cu ai mei, cu costum de moş, sac şi tot tacâmul). Am fost aşa de emoţionată că am uitat poezia pe care trebuia să o recit. Dar Moşul n-a fost rău, mi-a dat cadoul şi fără poezie. Ca mulţi din generaţia mea mă gândesc cu duioşie la anii copilăriei şi am senzaţia că am trăit o copilărie fericită (cu tot cu stat la cozi, lipsă de căldură sau apă caldă). Îmi dau seama că asta a fost şi în mare parte datorită părinţilor care au încercat în felul lor să mă protejeze de realităţiile vieţii în comunism.
Fotografia de mai sus e din Piaţa Romană. Următoarele două sunt de pe Magheru, unde văd că au refolosit unele dintre luminiţele de anul trecut. Ultima e rondul de la Universitate.
Palatul de Justiţie a fost construit între anii 1890-1895 după planurile arhitectului francez Albert Ballu şi terminat sub îndrumarea lui Ion Mincu care a realizat şi interioarele. Clădirea este realizată în stilul Renaşterii franceze. În fotografia de azi se poate vedea faţada cu intrarea principală, încadrată de 6 coloane în ale căror nişe se găsesc statuile cu tematică de drept realizate de Karl Stork. Ele poartă nume precum Legea, Dreptatea, Justiţia etc. Din cauză că a fost construit pe un teren fragil pe malul Dâmboviţei clădirea a fost deteriorată la cutremure, necesitând reconsolidări repetate. Ultima mare reconsolidare s-a realizat între 2003 şi 2006. Încă mă întreb cum de a scăpat la demolările din anii 80 (cine ştie, poate că i se pregătea ceva, dar n-a mai fost timp).
O clădire frumoasă, aflată vizavi de Cişmigiu, pe B-dul Regina Elisabeta. Aici se iau decizile, bune sau rele, privitoare la soarta Bucureştiului. Clădirea, un frumos exemplu de stil neo-românesc, a fost ridicată între anii 1906-1910 după un proiect al arhitectului Petre Antonescu. Clădirea a adăpostit Ministerul Lucrărilor Publice până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial când edificiul, avariat în urma bombardamentelor, a fost reconstruit şi lărgit tot sub îndrumarea lui Petre Antonescu iar clădirea a devenit sediul primăriei.
Am mai vorbit într-o postare mai veche despre contrastul dintre cele două clădiri din imagine, vechea bancă vecină cu noul centru de birouri (fostă bancă), dar m-am gândit că ar fi interesant să postez şi o poză de detaliu.
O biserică frumoasă cocoţată în vârf de deal pentru a fi vizibilă din multe puncte ale oraşului. Asta se petrecea în trecut, astăzi nu mai este valabil datorită blocurilor din Centrul Civic. Ca să fac o paranteză, azi ne “bucurăm” privirile în zare cu Casa Poporului. Închid paranteza. E o minune că biserica n-a fost şi ea mutată în anii 80 ca multe altele, minune probabil datorată prieteniei dintre liderii Bisericii Ortodoxe Române şi Partidul Comunist Român. În secolul al XV-lea dealul Mitropoliei era acoperit de viţă de vie iar în vârful lui se găsea o biserică de lemn. Construcţia noii biserici a fost începută în 1656 de prinţul valah Constantin Şerban Basarab şi terminată de Radu Leon în 1668 când a fost numită şi “Mitropolia Ungro-Vlahiei”, titulatură deţinută până atunci de biserica Sf. Gheorghe-Vechi. După Primul Război Mondial Mitropolia a devenit Patriarhie a României Mari. Picturile originale ale bisericii s-au pierdut, singurul lucru care s-a păstrat fiind o icoană reprezentându-i pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, aceştia fiind şi ocrotitorii catedralei care poartă hramul Sfinţilor Constantin şi Elena. Pictura actuală a fost realizată în 1933 de Dimitrie Belisarie.
Sau mai bine zis un colţ al ei. Aici se întâlnesc bulevardele Lascăr Catargiu, Magheru şi Dacia. Forma pieţei s-a definitivat prin 1900 iar clădirile care o înconjoară sunt construite într-o amestecătură de stiluri arhitectonice.