Azi e o altă zi nebună în care voi fi pe drum preţ de 20 de ore şi în care nu voi avea timp să scriu o postare lungă. Dar n-am vrut să pierd ziua, aşa că m-am gândit să postez o fotografie despre al cărei subiect am scris deja, doar că fotografia e făcută din alt unghi decât cea din postarea iniţială. Postarea cu pricina a fost una dintre primele aşa că unii dintre voi chiar s-ar putea să o fi pierdut. Subiectul de azi este statuia lui Iuliu Maniu din Piaţa Revoluţiei, iar postarea iniţială o găsiţi aici.
Ca să mai prelungesc un pic aniversarea, am decis ca astăzi să postez o fotografie cu o clădire frumoasă, numai bună de pus pe vederi sau în ghiduri turistice. Este vorba de clădirea Bibliotecii Centrale Universitare, aflate vizavi de Palatul Regal (sau Muzeul de Artă al României, după cum doriţi) în Piaţa Revoluţiei. Clădirea a fost ridicată după planul arhitectului francez Paul Gottereau, care a proiectat şi Palatul Regal şi clădirea CEC (a cărei fotografie n-am postat-o încă pe blog). Construcţia a început in 1890 iar inaugurarea s-a petrecut in 1895, clădirea primind numele de “Palatul Fundaţiei Universitare Carol I”, ea fiind ridicată pe locul cumpărat de regele Carol I pentru fundaţia care îi purta numele. În 1948 Biblioteca Fundaţiei Universitare devine instituţie de stat primind numele de Biblioteca Centrală Universitară. Clădirea a fost grav avariată în Revoluţia din 1989 când peste 500000 volume au fost distruse într-un incendiu. După 1990 biblioteca a fost restaurată iar în 2001 a fost redeschisă.
Unul dintre lucrurile plăcute legate de acest blog – pe lângă scuza de a bate Bucureştiul făcând poze – e munca de documentare pe care o fac înainte de a scrie despre un subiect. În felul ăsta aflu o grămadă de lucruri interesante despre istoria Bucureştiului, fapte despre care n-am avut idee că s-au întâmplat. Am început să-mi cumpăr şi să citesc cărţi despre istoria Bucureştiului acum câţiva ani dar zilnic citesc despre câte ceva ce n-am avut habar; bănuiesc că e normal pentru un oraş aşa de mare ca Bucureştiul şi cu o istorie de 550 de ani. Ca să dau un exemplu, cine ar fi crezut ca un monument care arată aşa de inofensiv ca cel din fotografia de azi poate avea o istorie interesantă?
Monumentul indică Kilometrul Zero al României, locul de unde sunt măsurate distanţele din Bucureşti către alte locuri din Romănia. Multe ţări au noţiunea de “kilometru zero” şi în general locul este marcat fie printr-o inscripţie, fie printr-un monument. În Bucureşti kilometrul zero este localizat în centrul oraşului, în faţa Bisericii Sf. Gheorghe Nou. Iar povestea monumentului este următoarea. La începutul anului 1937 municipalitatea capitalei a hotărât instalarea în acest loc a unui monument numit “Piatra Militară”. Monumentul urma să fie gata de inaugurare la 9 mai 1937 ceea ce nu s-a întâmplat, mai mult, inaugurarea a avut loc 61 de ani mai târziu, în 1998. Monumentul urma să fie alcătuit dintr-un bazin circular cu o roză a vânturilor având între raze numele şi stemele provinciilor României. În mijlocul acestui ansamblu, cocoţată pe o sferă urma să fie amplasată o statuie reprezentându-l pe Sfântul Gheorghe omorând balaurul. Deşi iniţial Patriarhia României şi-a dat acceptul, ulterior a revenit asupra hotărârii şi s-a opus realizării monumentului invocând ca motiv a doua poruncă “Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul”. Sculptorul, Constantin Baraschi, a propus ca în locul lui Sfântul Gheorghe să se înalţe statuia lui – n-aş fi ghicit într-o sută de ani – Făt Frumos (!!) omorând un balaur. Monumentul n-a fost acceptat nici în această formă şi până să se mai ia vreo decizie a început războiul. Cum după sfârşitul războiului stemele şi numele Basarabiei şi Bucovinei nu mai puteau apărea pe monument (nu cred că trebuie să mai explic de ce), sfera a fost demontată şi bazinul circular a fost acoperit cu pământ, proiectul fiind reluat abia după 1990. Bazinul şi roza vânturilor au fost restaurate iar în centrul monumentului se află doar sfera metalică cu zodiac; de data asta balaurul a fost lăsat să scape. Monumentul a fost inaugurat la 9 iunie 1998. Pe monument apar şi numele şi stemele Bucovinei şi Basarabiei chiar daca azi cele două provincii nu mai fac parte din România. La fel, printre oraşele gravate pe bazinul de piatră se numără şi Chişinău, Orhei, Tighina, care sunt azi parte din Republica Moldova, precum şi Silistra şi Dobrich din Bulgaria, care au făcut parte din România Mare din 1913 până în 1940.
Aceasta s-ar putea să fie cea mai lungă postare pe care am scris-o până acum. Dar povestea mi s-a părut interesantă, aşa că am hotărât că merită spusă. Sper ca cineva să aibă răbdarea şi mai ales timpul s-o citească. Aş vrea de asemenea, pentru că aşa se cade, să menţionez şi sursa poveştii de azi. Am citit-o într-o carte extraordinară, “Bucureştii în date şi întâmplări” de Radu Olteanu, apărută la editura Paideia în 2002.
În urmă cu aproape 2 luni am văzut că micul părculeţ de pe colţul de sud-est al Pieţii Universităţii (cel cu Spitalul Colţea şi clădirea Ministerului Agriculturii) a intrat din nou în renovare. Ştiind că parcul a fost reamenajat nu de mult timp, mai precis acum vreo doi ani, m-am întrebat, probabil ca şi alţi bucureşteni, de ce e nevoie de o nouă renovare. Ce am citit prin ziare era că se vor face “lucrări de reabilitare a fântânii arteziene şi montarea unor elemente de decor”. Elementele de decor s-au dovedit a fi o uriaşă vioară de bronz, realizata de artistul Ioan Bolborea, după o schiţă a artistei italiene Domenica Regazzoni. Domenica Regazzoni este autoarea unui ciclu de viori, cea instalată în Piaţa Universităţii fiind «Vioara spartă». Lăsând la o parte vioara, asupra căreia nu m-am decis dacă îmi place sau nu, apreciez acest colţ de verdeaţă aflat chiar in inima unui loc atât de haotic ca Bucureştiul. E un loc unde te poţi opri o clipă să-ţi tragi sufletul, uitându-te la lumea nebună din jur.
Cui trece pe Magheru la sfârşit de săptămână îi va veni greu să-şi creadă ochilor când va vedea doar câteva maşini trecând în viteză. Asta pentru că în zilele lucrătoare Magheru arată cu totul şi cu totul altfel, respectiv, atât de aglomerat încât mai mult se stă în trafic decât se circulă. Câteva date, pentru cei care nu sunt de aici sau nu au vizitat încă Bucureştiul: Bulevardul Magheru (numele îi vine de la revoluţionarul român Gheorghe Magheru) e paralel cu Calea Victoriei şi deşi nu are aceeaşi importanţă istorică, în ziua de azi e liderul comercial al Bucureştiului fiind una dintre cele mai scumpe artere comerciale din lume dacă ne referim la chiria anuală înregistrată pe metru pătrat. Pentru cei interesaţi să vadă arhitectura interbelică, Magheru este locul perfect pentru o plimbare, multe din clădirile care mărginesc bulevarul fiind construite în anii 1920-1940.
Nici un bucureştean (cu excepţia artistului care l-a creat) nu pare să aprecieze monumentul din fotografia de azi, amplasat în Piaţa Revoluţiei în 2005. Deşi titlul oficial al monumentului este “Memorialul Renaşterii Glorie Eternă Eroilor şi Revoluţiei Române din Decembrie 1989” cetăţenii Bucureştiului se distrează inventând nume precum “cartoful pe băţ” sau “cartoful tras în ţeapă” (cele mai des auzite de mine), “gogoaşa pe băţ”, “ţeapa cu chiftea în vărf”, “friptura la proţap”, “măslina în scobitoare”, “creieru’ tras în ţeapă” etc. Se pare că designul modern al monumentului nu e deloc pe gustul locuitorilor capitalei. “Ţeapa” a devenit atât de controversată, încât anul trecut unii dintre candidaţii la postul de primar general al Bucureştiului au declarat că în cazul în care vor câştiga alegerile vor demola monumentul.
Dacă turlele bisericii din fotografia de azi vă duc cu gândul la bisericile ruseşti, sunteţi pe calea cea bună pentru că biserica din imagine poartă numele de Biserica Rusească. Mai e cunoscută şi sub numele de Biserica Sfântul Nicolae după ţarul Nicolae al II-lea, curtea acestuia donând suma de 600.000 ruble pentru construcţia bisericii. Biserica era destinată iniţial ambasadei şi comunităţii ruse din Bucureşti şi slujbele erau oficiate în limba rusă. Turlele, modelate în stilul rusesc binecunoscut, au fost la început poleite cu foiţă de aur. Construcţia bisericii a început in 1905 şi s-au încheiat în 1909, proiectul aparţinând arhitectului rus Preobrajenski. În timpul primului război mondial biserica a fost închisă iar arhiva şi obiectele de preţ ale bisericii au fost trimise la Petersburg unde s-au pierdut în timpul Revoluţiei Ruse. Biserica a fost trecută de câteva ori de sub autoritatea rusă sub cea română şi înapoi. Aflată în centrul Bucureştiului, în apropierea Universităţii Bucureşti, pe strada Ion Ghica Nr. 3, biserica a fost dată în folosinţa studenţilor şi profesorilor de la Universitatea Bucureşti, primind astfel un al treilea nume, cel de Biserica Studenţilor.
Deoarece fotografia de ieri a fost foarte bine primită (numărul de vizitatori a fost dublu faţă de ziua precedentă), m-am hotărât să mai postez încă o poză din pasajul Macca-Vilacrosse. Fotografia de azi e a tavanului de sticlă de la baza potcoavei mai precis partea care leagă cele două aripi ale pasajului, precum şi un pic din clădirea aferentă.
Vilacrosse şi Macca sunt cele două aripi ale unui pasaj acoperit cu sticlă, în formă de potcoavă, care astăzi adăposteşte cafenele, restaurante şi câteva magazine. E unul dintre locurile cele mai populare pentru o ieşire cu prietenii în Bucureşti, avantajul fiind că eşti ferit în caz de ploaie, dar cu toate acestea senzaţia e de afară, de lumină naturală. Aici găsim câte ceva pentru toate gusturile: sunt vreo două cafenele egiptene unde se poate fuma narghilea, o cafenea cu muzică bună pe nume Blues Cafe, un restaurant cu specific românesc, un bistro franţuzesc, chiar şi un restaurant chinezesc. Am petrecut multe seri plăcute bând vin cu prietenii la cafenelele din pasaj. Într-o seara de vară e foarte greu să găseşti o masă liberă. Pasajul a fost construit în 1890-1891 după un proiect al arhitectului Felix Xenopol. Dacă ar fi să ne luăm după eleganta arcadă de sticlă cred că intenţia iniţială era ca pasajul să aibă un aer franţuzesc. Asta era la sfârşitul secolului trecut pe vremea când se vroia transformarea Bucureştiului în “micul Paris”. Astăzi însă atmosfera e mai mult orientală, poate şi din cauza narghilelelor. În timpul comuniştilor pasajul s-a numit Pasajul Bijuteria după numele magazinului de bijuterii aflat în apropiere.
Centrul Vechi al Bucureştiului, cunoscut şi sub numele de zona Lipscani sau Centrul Istoric, e ceea ce a rămas după ce Ceauşescu a terminat treaba începută de bombardamentele aliaţilor din timpul celui de-al doilea război mondial. Ceea ce a rămas – în jur de 300 de case istorice, câteva biserici şi complexul Curtea Veche, fosta curte domnească a lui Vlad Ţepes – e în mare parte în grija Primăriei Municipiului Bucureşti care a amânat ani de zile restaurarea infrastructurii în zona Centrului Vechi. Începând cu mijlocul secolului al XVII-lea Centrul Istoric a fost zona comercială a Bucureştiului, pâna la mijlocul secolului XX când, după venirea la putere a comuniştilor, comercianţii au fost arestaţi şi casele lăsate de izbelişte au fost ocupate de ţigani. Anii au trecut şi multe dintre casele frumoase din Centrul Vechi s-au degradat considerabil. După 1989 unii dintre foştii proprietari, sau urmaşii acestora şi-au revendicat şi şi-au obţinut înapoi proprietăţile, în timp ce alte case rămân încă în litigiu. Unele dintre clădiri au fost renovate şi azi adăpostesc restaurante, cafenele sau magazine, cum ar fi cele de pe Strada Smârdan. În cele din urmă în 2006 Primăria Capitalei a ales în urma unei licitaţii o firmă de construcţii spaniolă pentru proiectul de refacere a infrastructurii în Centrul Vechi. Din păcate la începutul acestui an lucrările au fost oprite din cauza unui conflict între primărie şi contractor. Câteva străzi au fost deja renovate, dar majoritatea sunt greu de umblat deoarece au fost deja săpate în vederea renovărilor. Am auzit mulţi oameni zicând că Centrul Vechi are potenţialul să devină o zona unică în Europa. Se pare că primăria a realizat deja lucrul acesta. Cred că e unic în Europa ca la început de secol XXI circulaţia în plin centru să se facă pe scânduri de lemn. Şi asta nu de ieri de azi, ci de câţiva ani buni.