Iuliu Maniu (8 ianuarie 1873 – 5 februarie 1953) a fost unul dintre cei mai proeminenţi politicieni români, ocupând de 3 ori postul de prim-ministru al României între anii 1928-1933. Maniu a fost un adversar declarat al politicii de influenţa a Rusiei, motiv pentru care a fost închis de către comunişti în 1947, când aceştia au ajuns la putere. S-a stins din viaţa în 1953 în închisoarea din Sighet. Statuia sa, opera a artistului Mircea Spătaru se găseşte in Piaţa Revoluţiei, în faţa fostului sediu al Partidului Comunist Român. Îmi place statuia pentru că e modernă, expresivă şi plină de patos, ceva diferit fată de statuile standard de secol al XIX-lea de care Bucureştiul este plin.
Fotografia de azi e o continuare a postului de ieri şi anume un prim plan a rondului de la Universitate. În fotografie se poate distinge ieşirea din pasajul subteran, cea de pe colţul de sud-vest, dinspre Muzeul de Istorie al Bucureştiului. Pe micul spaţiu verde din partea de jos a pozei se pot vedea câteva cruci care comemoreaza pe cei căzuţi în Revoluţia din 1989.
Fotografia de azi e o vedere de sus a zonei din jurul Universităţii Bucureşti, zonă care în opinia mea reprezintă inima Bucureştiului. În ultimii 19 ani, Piaţa Universităţii s-a dovedit a fi locul unde se adună bucureştenii în timp de criză sau ori de câte ori e câte ceva de sărbătorit: oamenii s-au adunat în Piaţa Universităţii pentru Revoluţia din 1989 şi evenimentele care au urmat în iunie 1990, şi continuă să se adune “la Universitate” ori de câte ori echipa naţională de fotbal căştigă câte un meci (lucru care din păcate se întâmplă din ce în ce mai rar). Ca să fim corecţi, deşi toţi bucureştenii denumesc întreaga zonă din jurul Universităţii drept “Piaţa Universităţii”, adevărata Piaţa Universităţii e cea cu 4 statui din faţa clădirii Universităţii (din pacate piaţa nu se vede în fotografie, fiind acoperită de clădirea Universităţii), în timp ce zona din faţa Teatrului Naţional şi a Hotelului Intercontinental apare pe hărţi ca Piaţa 21 Decembrie 1989. Oricum s-ar numi, locul e mereu plin de viaţă şi de activitate, un adevărat furnicar. Rondul din imagine se numeşte – evident – rondul de la Universitate iar sub el se află un pasaj subteran, de curând renovat, care permite traversarea dintr-o parte în alta a pieţii, şi care duce şi la staţia de metrou Universitate.
English version
Poza de azi e a pianistului verde care cântă de zor la pian pe peluza din faţa Teatrului Naţional.
English version
Cum se apropie 15 iunie şi afară e din ce în ce mai cald, Bucureştiul devine din ce în cel mai liniştit. Şcolile se închid şi mulţi bucureşteni pleacă în concediu. În timpul zilei oraşul pare toropit, în mare parte datorită temperaturilor foarte ridicate. Dar pe măsură ce vine seara, apare şi salvarea sub forma terasei de vară. Multe restaurante scot mesele pe trotuar şi pun afişe “S-a deschis terasa”. Unele restaurante sunt de fapt terase pure, funcţionând numai pe perioada verii. Când vara e mai fierbinte, bucureştenii îşi caută refugiu la terasă. Cum se apropie asfinţitul, terasele revin la viaţă şi activitatea febrilă continuă pâna mult în noapte, indiferent dacă urmează o zi de muncă sau de sfârşit de săptămână. Oamenii vin la terasă să se întîlnească cu prietenii şi să se răcorească după căldura zilei. Până şi cele mai mici băruleţe scot o masă afară. Unele terase sunt deja instituţii, fiind foarte aglomerate.
Fotografia de azi e de la “Cafe Verona”, terasa nou deschisă în spatele librăriei Cărtureşti, care e unul dintre locurile mele favorite din Bucureşti. În opinia mea Verona are potenţialul de a deveni o veritabilă instituţie bucureşteană. Am fost acolo ieri seară şi mi-a plăcut atmosfera relaxată a locului. Atuurile Veronei sunt locaţia centrală, decorul plăcut care se îmbină bine cu grădina, preţurile medii – nici cele mai mari dar nici cele mai mici pentru Bucureşti. O recomand cu caldură (şi sper că data viitoare nu li se vor termina măslinele aşa repede).
Trecând prin faţa Palatului Cercului Militar Naţional (în poză) ieri, am văzut un banner cu următorul mesaj: “29 iulie – Ziua Imnului Naţional al României”. Căutând pe web am aflat că 29 iulie a fost votată Ziua Imnului Naţional al Romăniei in 1998, in amintirea zilei de 29 iulie 1848, când “Deşteaptă-te, române!” a fost cântat pentru prima dată. Bun. N-a durat decât zece ani până să aflu de sărbătoarea asta 🙂 Versurile de la imn aparţin lui Andrei Mureşan, poet, ziarist şi revoluţionar iar melodia era una de largă circulaţie în epocă căruia nu i se cunoaşte cu certitudine autorul. În multe surse Anton Pann este cel creditat ca autor al muzicii imnului. Din 1848 şi până acum, “Deşteaptă-te române” a fost cântat cu înflăcărare ori de câte ori românii au avut nevoie de un mesaj de îmbărbatare şi patriotism. Cântecul a devenit imnul României după Revoluţia din 1989, înlocuind imnul comunist “Trei culori”. Şi acum, spre delectarea tuturor, transcriu aici prima strofă din imn:
Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soartă,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani.
Acum ori niciodată să dăm dovezi în lume
Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian.
Vara în Bucureşti egal caniculă egal temperaturi între 35 şi 40 de grade Celsius, câteodată sărind chiar peste 40. Acesta e unul din motivele pentru care mulţi dintre bucureşteni aleg să se ascundă de căldură prin parcurile oraşului. Poza de azi e din Grădina Cişmigiu, cea mai veche grădină publică din Bucureşti. Unul dintre locurile cele mai plăcute pentru o plimbare în Bucureşti, Cişmigiul e ca o oază verde în mijlocul unui oraş nebun. Printre peluze cu flori şi alei, puteţi găsi un lac cu bărci de închiriat, locuri de joacă pentru copii, o zonă a şahiştilor, multe statui şi multe bănci. Cişmigiul e şi un loc perfect de privit lumea, toate vârstele fiind bine reprezentate: copii la joacă, cupluri de îndrăgostiţi ţinându-se de mâini sau sărutându-se, bătrâni stând la taclale sau moţăind pe bănci la umbră. Cişmigiul a fost proiectat în 1843 de către grădinarul peisagist Carl Meyer, însărcinat de către prinţul Gheorghe Bibescu cu transformarea terenului insalubru într-o frumoasă grădină. Inaugurarea oficială a fost făcută în 1854, dar lucrările au continuat până în 1870. Peste 30000 de copaci au fost aduşi din munţii României pentru a fi plantaţi pe cele 17 hectare de parc.
Cam cu o lună în urmă, în timp ce mă pregăteam pentru o excursie la Paris, am dat peste un blog interesant: parisdailyphoto.com. Eric, autorul blogului, un “parizian prietenos”, după cum se prezintă singur, postează zilnic o poză din Paris, însoţită de un mic comentariu. Extinzându-mi căutarea, am găsit o mulţime de bloguri care făceau acelaşi lucru pentru diferite oraşe (mari sau mici) ale lumii. Unele dintre bloguri sunt înca active, altele nu. De aici mi-a venit ideea să creez acest blog de imagini zilnice din Bucureşti, oraşul în care m-am născut şi unde locuiesc în prezent. Toate pozele vor fi făcute de mine. Am împărtăşit ideea câtorva prieteni şi am obţinut diverse reacţii, cea mai comună fiind întrebarea dacă eu cred că cineva va fi interesat de acest proiect. Sper din toată inima că blogul ăsta îşi va găsi cititorii, iar în cel mai rău caz mă voi alege cu o colecţie de poze din Bucureşti iar cunoştinţele mele despre oraş se vor îmbunătăţi.
Poza de azi, cea dintâi, e din Piaţa 21 Decembrie, piaţa mică cu fântână aflată la nord de Piaţa Universităţii. Clădirea care se vede în spatele fântânii e Facultatea de Arhitectură. E un loc taman bun pentru o mică pauză chiar în buric de Bucureşti, şi deşi la prânz nu e nici pic de umbră, băncile şi marginea fântânii sunt mereu pline de oameni. Mica piaţă a fost martoră la evenimentele din decembrie 1989 şi la ceea ce a urmat în iunie 1990 când Iliescu a chemat minerii la Bucureşti.