Pentru azi câteva poze din sala de concerte a Ateneului. Aceasta e de formă circulară, având 600 de locuri la parter şi 52 de loje. Pe peretele circular se găseşte o frescă înfăţişând momente din istoria României, operă a pictorului Costin Petrescu, executată între anii 1933-1938. Sala are o acustică deosebită.
M-am gândit să continui seria începută săptămâna trecută cu fotografiile din interiorul Operei Naţionale, cu alte câteva fotografii pe teme culturale, respectiv cu câteva poze cu interiorul Ateneului Român. Ateneul este una din clădirile mele favorite şi deseori mă gândesc la ea ca la o clădire reprezentativă pentru Bucureşti. Din păcate, din câte citesc pe internet, multă lume consideră Palatul Parlamentului mai definitoriu pentru Bucureşti decât Ateneul (şi poate au dreptate, cine ştie). Pozele de azi înfăţişează rotonda, partea centrala a parterului, care e susţinută de 12 coloane. Sala de concerte se găseşte deasupra acestei rotonde şi la ea se ajunge prin 4 scări de marmură. Mai există şi o a cincea scară centrală, “de onoare”, deschisă probabil numai la ocazii speciale.
Păstrând tema religioasă pentru încă puţin timp, pentru azi vă propun o fotografie cu Catedrala Romano Catolică Sfântul Iosif, cel mai important locaş de cult pentru catolicii Bucureştiului. Catedrala a fost construită între anii 1873-1884 după planurile arhitectului austriac Friedrich von Schmidt care a fost şi arhitectul primăriei din Viena. Exteriorul din cărămidă roşie este un amestec de stil romanic cu elemente neogotice cum ar fi rozeta şi portalul. Clădirea a fost reparată şi reconsolidată după toate cutremurele mari din secolul trecut. În mai 1999 catedrala a primit vizita Papei Ioan Paul al II-lea care a celebrat Sfânta Liturghie după ritul oriental împreună cu întreaga ierarhie a Bisericii Greco-Catolice din România. De câţiva ani s-a început construirea unui imobil de birouri înalt de 20 de etaje chiar lângă catedrală. Mi se pare cumva ironic că centrul poartă numele de Cathedral Plaza (că doar orice centru care se respectă trebuie să aibă un nume englezesc) având în vedere că Arhiepiscopia Romano-Catolică din Bucureşti se luptă încă pentru blocarea proiectului. Nu e prima dată că o clădire din sticlă apare peste noapte într-o zonă de case vechi si în mod sigur n-o să fie nici ultima dată. Interesele materiale sunt mari iar terenul din centrul Bucureştiului e cât e (adică finit).
Mai jos: Un banner de protest la biserica Bărăţia:
Casa Capşa, “Restaurant, Hotel, Cafenea şi Cofetărie” a fost pentru o lungă perioadă de timp simbolul societăţii de elită a Bucureştiului, fiind locul de întâlnire preferat pentru politicienii, jurnaliştii, artiştii şi scriitorii vremii. Totul a început în 1852 când fraţii Anton şi Vasile Capşa au deschis o cofetărie pe Calea Victoriei, vizavi de biserica Zlătari, la mică distanţă de locul unde se găseşte în prezent Casa Capşa. Cofetăria aşa cum o ştim noi, pe colţul dintre Calea Victoriei şi Strada Edgar Quinet a fost deschisă în 1868 de către fratele mai mic al celor doi, Grigore Capşa (1841-1902), care vreme de patru ani fusese ucenic la Paris, la renumita Maison Boissier. Cofetăria Capşa şi-a făcut repede un nume, devenind cunoscută pe tot continentul. În 1869 ei au devenit furnizorii curţii regale, iar mai târziu şi furnizorii curţilor din Serbia (1882) şi Bulgaria (1908). În 1886 se deschide şi hotelul şi restaurantul Capşa. Hotelul va ajunge în scurtă vreme cel mai elegant hotel românesc, obţinând, împreuna cu cofetăria numeroase premii şi distrincţii. În 1891 se deschide şi cafeneaua Capşa, care va fi frecventată de elitele vremii, fiind cunoscută ca locul unde “se făceau şi se desfăceau guvernele”. După 1930 cafeneaua Capşa devine locul de întâlnire al scriitorilor, Tudor Arghezi făcând chiar un portret al scriitorului care frecventa cafeneaua: “Capşistul este un individ inteligent şi primejdios şi critica reală se face la Capşa, nu în presa literară. Dacă esti prost la Capşa, e imposibil să fii deştept altundeva, măcar în scris”. Declinul Casei Capşa a venit odată cu instaurarea comuniştilor la putere, când a fost exploatată de către stat, care i-a schimbat numele în “Bucureşti. Braserie şi restaurant”. Deşi a fost restaurată cu succes în 2002-2003 şi redeschisă ca hotel de 5 stele, nimeni nu a reuşit să-i redea Casei Capşa spiritul şi farmecul de altădată, care nu mai poate fi intuit decât din cărţile de istorie.
E timpul pentru încă un exemplu de arhitectură de inspiraţie franceză. Clădirea din fotografia de azi adăposteşte Cercului Militar Naţional. Ea a fost proiectată în stil neoclasic francez de către arhitecţii Dimitrie Maimarolu, Victor Ştefanescu şi Ernest Doneaud. Gândită ca un centru de cultură al Armatei Române, construcţia ei a fost demarată în 1911 şi s-a încheiat în 1923. Majoritatea banilor pentru construcţia clădirii au fost adunaţi din donaţii de la ofiţerii români. Clădirea are numeroase săli de recepţii şi întâlniri, un teatru, o librărie, galerii de artă etc. Cercul Militar a fost construit pe un teren eliberat prin demolarea mânăstirii Sărindar, construită în 1652. Mânăstirea fusese lăsată în paragină şi abandonată după ce a fost avariată în cutremurul din 1838, ea fiind demolată în 1907.
Îmi place să fac poze cu Bucureştiul după lăsarea întunericului. Probabil fiindcă Bucureştiul, ca multe alte oraşe mari, pare un alt loc noaptea, mai calm, mai puţin haotic şi obositor ca în timpul zilei. Din această cauza am tot postat poze de noapte cu Bucureştiul, iar altele vor urma.
Vă aminţiti cupola din poza cu “pături albe”, cea din spatele lui Gheorghe Lazăr? Ea aparţine clădirii din fotografia de azi, frumosul şi elegantul edificiu care adăposteşte sediul central al Băncii Comerciale Române. Clădirea, la vremea aceea Palatul Societăţii de Asigurări “Generala”, a fost construită în 1906 de arhitectul Oscar Maugsch, pe locul vechii grădini a Palatului Suţu (azi Muzeul Municipiului Bucureşti).
E unul dintre pasajele care fac legătura între Calea Victoriei şi Academiei. A apărut în presă şi pe multe bloguri în vara lui 2008 când s-a aflat că ar exista planuri de demolare a două clădiri istorice aflate în pasaj. Deocamdată totul e încă în picioare. Pe când eram studentă treceam des pe aici. Mi-aduc aminte că la intrarea din Calea Victoriei era pe vremuri o patiserie bună.
Statuile din fotografiile de acum patru zile aparţin clădirii din poza de azi: Observatorul Astronomic Amiral Vasile Urseanu din Bucureşti, o casă de început de secol aflată pe bulevardul Lascăr Catargiu. A fost construită între anii 1908-1910 de arhitectul I. D. Berindei pentru Amiralul Vasile Urseanu (1848-1926) a cărui pasiune era astronomia şi care a fost preşedintele primei societăti româneşti de astronomie, Societatea Astronomică, înfiinţată în 1908. Casa, construită din fonduri proprii de Urseanu pentru a fi folosită drept observator astronomic al societăţii, are o cupolă în partea cea mai înaltă (nevizibilă din unghiul din care am făcut eu poza) şi a fost dotată cu o lunetă Zeiss. După moartea amiralului, casa a trecut în moştenirea soţiei sale care în 1933 o donează primăriei pentru a fi folosită ca Pinacoteca Municipiului Bucureşti. Observatorul astronomic a rămas în continuare în funcţiune în clădire. În 1949 cele mai valoroase tablouri ale Pinacotecii au fost preluate de Galeria Naţională, cele rămase formând Muzeul de Artă a Municipiului Bucureşti care a fuzionat cu Muzeul de Istorie al Bucureştiului, iar în clădire s-a înfiinţat Muzeul Ştiinţelor Experimentale, inagurat în 1950 în care a fost integrat şi Observatorul Astronomic. Astăzi Obsevatorul ţine de Muzeul Municipiului Bucureşti şi este deschis publicului.
Mai multe poze şi câteva detalii în plus găsiţi şi la Bucureştii noi şi vechi.
Trebuie să remarc că am fost plăcut impresionată de pagina de web a observatorului. Spre deosebire de multe alte pagini de web ale unor instituţii oficiale din România a lor e bine făcută: se încarcă repede, nu are reclame clipind din toate direcţiile, gif-uri mişcătoare sau mai ştiu eu ce brizbrizuri, are informaţii utile, bine catalogate, navigarea prin site e foarte uşoară şi pagina merge bine chiar şi în Chrome. Bravo pentru o treabă bine făcută.
O clădire frumoasă, aflată vizavi de Cişmigiu, pe B-dul Regina Elisabeta. Aici se iau decizile, bune sau rele, privitoare la soarta Bucureştiului. Clădirea, un frumos exemplu de stil neo-românesc, a fost ridicată între anii 1906-1910 după un proiect al arhitectului Petre Antonescu. Clădirea a adăpostit Ministerul Lucrărilor Publice până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial când edificiul, avariat în urma bombardamentelor, a fost reconstruit şi lărgit tot sub îndrumarea lui Petre Antonescu iar clădirea a devenit sediul primăriei.
O biserică frumoasă cocoţată în vârf de deal pentru a fi vizibilă din multe puncte ale oraşului. Asta se petrecea în trecut, astăzi nu mai este valabil datorită blocurilor din Centrul Civic. Ca să fac o paranteză, azi ne “bucurăm” privirile în zare cu Casa Poporului. Închid paranteza. E o minune că biserica n-a fost şi ea mutată în anii 80 ca multe altele, minune probabil datorată prieteniei dintre liderii Bisericii Ortodoxe Române şi Partidul Comunist Român. În secolul al XV-lea dealul Mitropoliei era acoperit de viţă de vie iar în vârful lui se găsea o biserică de lemn. Construcţia noii biserici a fost începută în 1656 de prinţul valah Constantin Şerban Basarab şi terminată de Radu Leon în 1668 când a fost numită şi “Mitropolia Ungro-Vlahiei”, titulatură deţinută până atunci de biserica Sf. Gheorghe-Vechi. După Primul Război Mondial Mitropolia a devenit Patriarhie a României Mari. Picturile originale ale bisericii s-au pierdut, singurul lucru care s-a păstrat fiind o icoană reprezentându-i pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, aceştia fiind şi ocrotitorii catedralei care poartă hramul Sfinţilor Constantin şi Elena. Pictura actuală a fost realizată în 1933 de Dimitrie Belisarie.
