Anul trecut în septembrie am postat o fotografie înfăţişând faţada Operei Naţionale Bucureşti (aici). Ieri seară am avut ocazia să fotografiez şi interiorul. Nu arată la fel de impresionant ca alte clădiri de operă pe care am avut ocazia să le văd în călătoriile mele, dar având în vedere că a fost construită în timpul regimului comunist – ale cărui isprăvi arhitecturale le ştim cu toţii – cred că arată destul de bine.
Continui cu seria despre arhitectura interbelică. Cu ceva timp în urmă am spus aici pe blog că îmi place foarte mult arhitectura interbelică, în toate stilurile şi toate formele ei, fie că vorbim de Modernism, Bauhaus, Cubism sau Art Deco. Bucureştiul are foarte multe clădiri frumoase construite în perioada interbelică, şi deşi unele dintre ele nu arată prea bine (în sensul că nu au fost întreţinute) se pot încă observa liniile elegante şi soluţiile interesante adoptate de arhitecţii vremii. În fotografia de azi avem un astfel de exemplu: o clădire de pe Lascăr Catargiu, construită între 1934-1935 după planurile arhitectului Remus Iliescu.
Afară ninge cu furie, nămeţii sunt cât gardul şi tocmai am aflat că mâine se vor închide temporar şcolile şi grădiniţele. Drept care m-am hotărât ca pentru azi să postez o fotografie făcută în noiembrie anul trecut, ca să ne amintim de vremurile însorite când nu era totul colorat în alb. Fotografia de azi e o nouă adăugare la seria reflexii. Clădirea care se reflectă în apele Dâmboviţei, cunoscută şi sub numele de Casa de Pensii CEC a fost construită în 1936 după planurile arhitectului Nicolae Cucu.
Fotografia de azi arată faţada fostei Bănci de Credit Român, aflată pe Stavropoleous, lângă mânăstirea cu acelaşi nume. În prezent clădirea adăposteşte sediile unor instituţii publice. La sfârşitul secolului al XIX-lea Bucureştiul a cunoscut o dezvoltare economică rapidă şi pentru a face faţă acestei situatii s-au deschis o mulţime de bănci grupate în jurul Băncii Naţionale, în aria delimitată de Calea Victoriei şi de străzile Doamnei, Smârdan şi Stavropoleos. În felul acesta s-a creat un district bancar în perimetrul Centrului Vechi, o zonă care până atunci aparţinuse negustorilor, hanurilor şi mânăstirilor.
Muzeul Ţăranului Român e în opinia mea unul dintre cele mai interesante muzee din Bucureşti. După cum sugerează şi numele, muzeul adăposteşte o colecţie largă de obiecte folosite de ţaranii români: vase de ceramică, costume tradiţionale, icoane şi alte artefacte religioase, obiecte de mobilier, covoare etc, precum şi o largă colecţie de fotografii care documentează viaţa la sat. Muzeul a fost fondat în 1906 sub numele de Muzeului etnografic şi de artă naţională, funcţionând temporar într-un imobil de pe Calea Griviţei. Construcţia sediului din Kiseleff, cel din fotografiile de azi, a fost începută în 1912 pentru a fi terminată abia 29 de ani mai târziu în 1941. Această întârziere s-a datorat faptului că lucrările au fost oprite în 1916 fiind reluate abia în 1932. Clădirea de cărămidă roşie a fost proiectul arhitectului Nicolae Ghika Budeşti, ea fiind o ilustrare a stilului neoromânesc inspirat din tradiţia brâncovenească, stil foarte popular în Bucureşti la începutul secolului 20. În 1953 clădirea a devenit sediul unui muzeu dedicat Partidului Comunist Român, colecţia fiind mutată în Palatul Ştirbei din Calea Victoriei. După 1990 colecţia s-a reîntors în sediul de la Şosea.
Deşi pare cumva uitat la marginea parcului Carol, Castelul Ţepeş are după opinia mea o poezie a sa proprie, un farmec desuet datorat aerului său de copie medievală. A fost construit în anul 1906 cu ocazia Expoziţiei Generale Române, organizată cu prilejul celebrării a 40 de ani de domnie a Regelui Carol I. Expoziţia a fost modelată după Expoziţia Universală care avusese loc la Paris în 1900 şi a avut ca scop prezentarea realizărilor României sub conducerea regelui Carol I. Castelul este modelat după Cetatea Poenari, reşedinţa secundară a lui Vlad Ţepeş, de unde şi numele turnului. Castelul este de fapt un turn de apă, înalt de 23 de metri şi având diametrul de 9 metri, cărămida de la exterior ascunzând rezervorul. Aproape de vârf există o platformă de unde se poate admira Parcul Carol. Arhitectul clădirii a fost Scarlat Petculescu. După primul război mondial castelul a fost transformat într-o cazarmă destinată corpului de gardă de la Mormântul Ostaşului Necunoscut iar din 2004 a devenit sediul Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor. În prezent castelul se află în renovare.
Banca Naţională a României e o clădire masivă ocupând perimetrul delimitat de străzile Lipscani şi Doamnei, Smârdan şi Eugen Carada, din zona Centrului Vechi al Bucureştiului. Pe aceste locuri se găsea înainte una dintre cele mai faimoase clădiri din Bucureşti şi anume Hanul Şerban Vodă ridicat de Şerban Cantacuzino şi care a dăinuit din 1678 până în 1883. Clădirea Băncii Naţionale are două aripi iar fotografia de azi arată aripa nouă construită în timpul celui de-al doilea război mondial după planurile arhitectului Radu Dudescu ajutat de o echipă de arhitecţi (I. Al. Davidescu, N. Creţoiu, Gh. Nichitovici and G. Vidraşcu). Clădirea este în stil neoclasic cu coloane corintice.
La câţiva paşi mai încolo de blocul Creditul Minier, imediat după blocul Dalles, urmează o altă clădirea interbelică, tot de colţ, cu o arhitectură la fel de interesantă. De data asta am reuşit să prind clădirea fără banner dar la o privire atentă se pot vedea drugii de metal instalaţi pentru agăţarea bannerelor pe faţadă (am văzut drugii din aştia pe multe clădiri din Bucureşti şi în opinia mea arată foarte neplăcut). Clădirea poartă numele de Imobilul SUN şi a fost construită în 1934 după planurile arhitectului Herman Clejan.
