O intersecţie inundată în zona Timpuri Noi.
May 132010
May 082010
Există o explicaţie simplă pentru faptul că cinema Studio este decorat cu o mulţime de steaguri. Tocmai a început la Bucureşti Festivalul Filmului European. Iubitorii filmului au de ales din peste 50 de filme europene, produse în ultimii doi ani.
May 062010
O cameră, nemobilată, cu vedere la stradă, foarte central (Lipscani & Smârdan). Parcare în apropriere, telefon.
May 032010
Încă o dovadă că Bucureştiul a înverzit; până şi liniile de tramvai au început să încolţească 🙂
May 022010
Dacă ar fi să aleg dintre cele patru anotimpuri aş zice că Bucureştiul arată cel mai bine primăvara. Afară e însorit, e vreme bună şi e cald, dar nu atât de cald cât să se topească asfaltul; nici nu e atâta praf ca în timpul verii. Dar ce-mi place cel mai mult e că e totul verde din nou: copacii au înverzit, iarba e verde (încă! 🙂 ) şi e plin de flori. De obicei nu fotografiez flori dar nu m-am putut abţine să nu fac câteva poze cu lalele. Oraşul e plin de ele şi arată foarte frumos.
Apr 302010
Una dintre moştenirile epocii de aur comuniste a fost aceea că sub nici o formă si în nici o condiţie nu aveai voie să calci pe iarbă într-un parc public. Îmi aduc aminte din copilărie de omniprezentele semne cu “Nu călcaţi pe iarbă! Amendă xxx lei”. După 1989 când am putut în fine să călatoresc prin lume am rămas uimită văzând că în multe ţări nu exista nici o interdicţie la călcatul pe iarbă. Prima oară când am păşit şi eu pe un gazon frumos tuns, m-am simţit un pic vinovată de actul meu ruşinos şi m-am întrebat de ce la ei se poate şi la noi nu. În fine. Vara trecută primăria a anunţat că de acum încolo cetăţenii Bucureştiului au voie să calce pe iarbă, dar sincer am crezut că gestul are mai mult de-a face cu publicitatea şi nu l-am luat în serios. Drept care am rămas uimită când am văzut semnul din fotografia de azi în parcul Cişmigiu. Apreciez invitaţia, în ciuda limbajului de lemn (“a staţiona”!) 🙂
Apr 252010
Povestea librăriei Cărtureşti a început în 2000 cu o librărie micuţă care încetul cu încetul s-a transformat într-un brand cultural foarte cunoscut şi într-un lanţ de librării cu multe magazine în Bucureşti şi în ţară. Deşi am intrat în multe dintre Cărtureştiuri, preferata mea (şi se pare a multora, judecând după câţi oameni se perindă zilnic pe acolo) ramâne librăria din strada Arthur Verona (în fotografie), care e găzduită într-o casă frumoasă din secolul XIX. În opinia mea Cărtureşti are cea mai mare selecţie de cărţi din Bucureşti, şi o selecţie bună de DVDuri şi CDuri, şi de cănd cu extinderea de anul trecut lucrurile stau şi mai bine. Tot acolo găsiţi şi o ceainărie, o cafenea şi o terasă de vară iar destul de des au loc evenimente culturale, lansări de carte, concerte, expoziţii şi evenimente multimedia.
Apr 182010
Noul val al filmului românesc a fost una din surprizele plăcute ale ultimilor cinci ani. Ca să citez un articol găsit pe web (în engleză în original) “Ideea că România ar putea ieşi la lumină ca unul dintre cele mai vibrante şi captivante centre de film din Europa, dacă nu chiar mondiale, ar fi părut, în urmă cu zece ani, de-a dreptul exagerată. Şi totuşi, în numai patru ani, o generaţie de tineri regizori români, deosebit de talentaţi, au produs o cantitate impresionantă de filme care i-a propulsat în vârful topurilor internaţionale ale criticilor de film şi în mult râvnitul nivel de vârf al festivalelor de filme de la Cannes la New York”. Unii îl numesc “nou val românesc”, alţii contestă eticheta, cert e că în ultimii ani au fost o grămadă de filme româneşti bune, lucru care nu cred să se mai fi întâmplat în istoria cinematografului românesc. Dat fiindcă mulţi dintre regizorii aparţinând acestui nou val au vârste sub 40 de ani, există speranţă că direcţia va continua (deşi la un moment dat va fi nevoie de o schimbare de formulă, înainte ca ea să devină plictisitoare). Majoritarea filmelor abordează teme legate de societatea şi cultura românească, de comunism privit prin ochii victimelor, de viaţa în nouă societate “capitalistă”. Sunt filme de buget mic şi fără efecte speciale, care rezonează cu publicul românesc care deseori a trăit ceea ce vede pe ecran. Câteva dintre cele mai cunoscute filme româneşti ale ultimilor ani au fost: “Moartea domnului Lăzărescu” (regizor Cristi Puiu, premiul Un Certain Regard la Cannes Film Festival), “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” (regizor Cristian Mungiu, premiul Palme d’Or la Cannes Film Festival), “A fost sau n-a fost” (regizor Corneliu Porumboiu, premiul Camera d’Or la Cannes Film Festival), “California Dreaming” (regizor Cristian Nemescu, premiul Un Certain Regard la Cannes Film Festival), “Poliţist, adjectiv” (regizor Corneliu Porumboiu, premiul Un Certain Regard la Cannes Film Festival), “Povestiri din Epoca de Aur” (regizori Hanno Höfer, Cristian Mungiu, Constantin Popescu, Ioana Uricaru, Răzvan Mărculescu). Şi în sfârşit, după această lungă introducere, am ajuns şi la fotografia de azi, reprezentând afişului celei mai noi premiate pelicule româneşti: “Eu când vreau să fluier, fluier” de Florin Şerban, care a obţinut Ursul de Argint la festivalul de film de la Berlin.
Apr 112010
În timp ce mergeam pe Dorobanţi am dat peste o vaca zburătoare care încerca să se strecoare pe fereastra unei case. Ajunsă acasă am căutat pe Internet după numele scris pe placa de la intrare. Cum numele aparţine unui restaurant argentinian, am găsit două posibile explicaţii: fie a venit să-şi răzbune prietenele, fie vrea să fie sacrificată pentru deliciul mesenilor.
Apr 042010
Un Paşte fericit tuturor alături de cei dragi!