De fiecare dată când revin în România după o mai lungă plimbare prin străini trec prin acelaşi ritual: văzut familie şi prieteni, trecut pe la Cărtureşti să văd ce a mai apărut, mâncat tot ce mi-a lipsit pe alte meleaguri, de la sarmale la o shaorma dristoreană. Şi cum am revenit în ţară chiar înainte de Crăciun am avut parte de multe bunătăţuri una dintre ele fiind mai sus menţionatele sarmale. Din care am mâncat atât de mult încât nu mai vreau să văd sarmale vreo 2 luni cel puţin.
Bunica făcea unul foarte bun, mama nu-l nimerea niciodată iar eu n-am încercat încă să fac cozonac. Noroc că am în jurul meu multă lume care încearcă.
Partea mea favorită din meniul de Paşte.
Dacă nu fotografiam tractorul din Cişmigiu aş fi ales fotografia de azi pentru ziua tematică de ieri. Ouă de Paşte vopsite de soacra mea şi de care ne vom bucura duminică.
Altă zi, altă sărbătoare 🙂 De data asta una religioasă. Cei 40 de mucenicii erau soldaţi romani dintr-o legiune aflată lângă oraşul Sevastia, în Armenia. Ei şi-au mărturisit credinţa creştină, motiv pentru care au fost condamnaţi la moarte prin îngheţare pe malul unui lac. Bănuiesc că nu trebuie să mai menţionez cum se sărbătoreşte în România, ştim cu toţii. O să-mi cer doar scuze pentru calitatea pozelor. Sunt mai vechi şi când le-am făcut nu m-am gândit că le voi posta pe web, aşa că n-am dat prea mare importanţă încadrării sau aranjării scenei.
De vănzare la căsuţele de lemn din Cişmigiu. N-am mai mâncat unul de mult din motive de siluetă (păcatele mele se numesc merdenele şi gogoşi), dar pe vremea când eram în facultate covrigii erau un aliment de bază (la paritate cu Eugeniile). Ce e drept în drumurile mele zilnice prin Bucureşti nici n-am ocazia să trec pe lângă covrigării, caz în care cel mai probabil e că n-aş rezista mirosului de covrigi calzi.
Pentru că ieri am vorbit despre lucruri serioase, m-am gândit ca azi să schimb puţin tonul. Nu ştiu dacă toată lumea se bucură când e vorba de mâncare (cum fac eu) dar una dintre plăcerile vieţii în Bucureşti este că din când în când pot să mă răsfăţ cu o porţie de papanaşi. Poza e mai veche, dar ce contează, papanaşii nu s-au schimbat din 2007 până acum 🙂
P.S. Evident că în timp ce scriam postarea asta m-a apucat o poftă nebună de papanaşi. E cazul să iau măsuri urgente.
Am locuit pentru câţiva ani în afara României şi vorbind cu prietenii de diverse naţionalităţi am aflat ca una din impresiile destul de răspândite legate de bucătăria est europeană este că est europenii adaugă smântână la toate felurile de mâncare. Trebuie să recunosc că e o impresie parţial corectă, prin urmare, nedorind să dezamăgesc, am decis ca în fotografia de azi să apară una dintre mâncărurile mele preferate care …se serveşte cu smântână.
